Inainte de tacere

"Most meople are other people.Their thoughts are someone else's opinions. Their lives a mimicy, their passion a question." (O. W.)

2010-05-04T06:17:00.011+03:00

...and they are fucking boring (continuare by me)

Adevarul este fuziunea exceselor antagonice. Cand ele converg, omul izbucneste in ras.
"And I laugh, and I laugh" - ca sa-l citez pe Bruno Filippi...

"In the circle of life" - Renzo Novatone

2010-05-03T13:45:00.010+03:00

(In memory of Bruno Filippi)

"The people who desire to be themselves never know where they are going."

"The final outcome of knowledge consists in recognizing that the soul of man is unknowable."

"Thus us Life! Sorrow is our creative abyss, Joy and Happiness our mighty dream!
Even if sorrow does not make us better, "I think" says Nietzsche - "that it makes us deeper." And in the mysterious depths of our being the unknowable enigma toils and hides itself. Hour by hour, moment by moment, it transmutes itself from unknown emotion to known thought, luminous and briliant, that flashes its darting rays on virgin, purple peaks of revelatory knowledge."

"...so the happines created by and for ourselves is reflected, smiling, in the sea of our sorrow; of this our sorrow that gave us Life!"

"Life for us is to change all that we are and all that touches us into light and flame, because we cannot do otherwise. This is the circle - perhapes much too limited - of Life where we are perpetually knocked down without being able to escape except through the silent paths of Death! But Death does not frighten or terrorize us. On the countrary! We who proceed out of the Unknoun of eternity and go toward the eternity of Unknown have learned to look upon Death like any moment of our Life. And this is our most beautiful, our most sublime mystery!
This is the final word of knowledge. The unknowable!

And it is from this our unknowable singularity that the powerful and diabolical voice of our desires rises. Desires of youthful flesh eager of pleasure, the cry of the spirit panting for unlimited freedom, mad flights of the mind through the distant, unexplored unknown; howls and ferocious blasphemies of our galloping and vagabond thought colliding with the much too mysterious walls of eternity, triumphant and dionysian songs of Life seen dimly through the delirium of a dream, a dream composed of a Whole lost and wandering in a Void. And in the Void Death waits for us. This Death that is ours as Life is ours.

But one should not be lowered into the grave with a heart swollen with sadness and weeping. It is necessary first to have lived in intensity as Artists, as Rebels, as Heroes, without ever having bathed in the bitter waters of repentance that flow in christian rivers. The true original sinner should not die drowning in the slimy whirlpools of a slimier remorse, but rather enveloped in the rosy blaze of the greatest sin. Before dying, we must be consumed to the last quivering spark of our luxuriant thought, having made a feast of the world and an infinite pleasure of action, Before dying, it is necessary - as Emerson said - to feel everything become familiar to us, every event useful, every day holy, every person divine. Then? "Then comes the nausea, the repugnance, the loathing" says Bruno Filippi, and then one "dares" and daring one goes with a calm and bright spirit toward the silent realm of Death where the mind disperses in the vast stillness of the Void and matter descomposes in order to live another type of unknown life in the atoms."

"But while I admire this vigorous creature who blossomed luxuriously through the pegan mystery of the homerically tragic art that, as a symbol of sublime heroic beauty, exalts itselfs above the sky of Shadow and of Night as the fatal announcement of a brilliant dawn of blood, fire and light, I see "the anarchic individual" standing out from the grey twilight of reality, "he who obeyes only his own law in order to open the passage with bomb explosions" and live life crying like the god of the rynerian parable: "I love you and freely desire you, oh my Necessity!"

"Spirit has made itself Thought, Thought has made itself Flesh in order to reapear as symbol."

"Like all of the few frantic lovers of Life, he was a heroic poet of the deed who in the destruction of himself and of his Misfortunes created a tragic song to the "triumph of the imperishable will", to the cult of eternal Joy and Beauty. He offered all the corroding and luminous flames of his ardent, sorrowful and tortured mind. In the delirious impulse of his annihilation, wanted to make the most intimate and sublime Sin acknowleged Life. Then he dissolved in the Void, a luminous and wandering voice that remains for us, incessantly whispering: "Dare, dare!"

"He was broken while breaking the chains that you, United in a cowardly and hateful way in your manifold quality as dangerous lunatics, riveted logically and morally, to his twenty year old rebel wrists in order to crush his Uniqueness, his mystery, because he was incomprehensible to you, precisely as the comlicated mind of one who feels complete in himself must be. Bruno Filippi hated. But the forces of Hatred did not crush the powers of Love within Him. He immolated himself in a fruitful embrace with death because he madly loved Life. We have the need and the entitlement to say of him that which was said of D'Annunzian hero: "That the slaves of the marketplace turn around and remember!"

"Fiecare dintre noi suntem un diavol si transformam lumea in care traim in propriul iad"(Oscar Wilde)

2010-04-30T06:11:00.033+03:00

“De ce ti-e frica de singuratate? Ti-e frica sa ramai singur cu tine?”,
obisnuiam sa ironizez cu prima ocazie pe oricine cauta compasiune, alianta puerila a celor invisi, empatizare cu vesnicul conformist. Obisnuiam sa adopt o figura cinica dar simpatica, o atitudine flegmatica dar ingaduitoare, epatarea ma ispitea dar nu ma coboram la nivelul ei. Asta a fost doar inceputul spre o intelegere mai putin naiva a contrariului a ceea ce simteam.
E ciudat cand instinctele te tradeaza. Ma simteam mandra si sigura pe mine pentru ca nu aveam de ce sa-mi fie frica. Ma complaceam. Pana am intrezarit monstrul.

N-am incetat sa ma complac, insa nu fara efort…In ce ma priveste, nu ma pot abandona fricii. Dar tind sa-i indreptatesc pe cei care o fac. Treapta cu treapta, introspectia lucida si riguroasasa se dezintegreaza, se topeste in abis. E chiar explicabil, cand imparti realitatea in "bine" si "rau" , sa te privesti si sa te ingrozesti, pt ca nu semeni deloc cu ce ai trait pana acum. Esti o revelatie atat de profunda, atat de unic si de imperceptibil, incat iti esti de-a dreptul strain si incomprehensibil. Cum sa nu te sperii de monstrul care planeaza asupra existentei tale, atemporal, aspatial si omnipotent? Esti tu! Destin si vointa, cauza si efect, creatie si distrugere. Esti tot ce mintea nu va putea vreodata concepe. Esti mai mult decat poti spera. Si te sperii! Te refugiezi in ratiune, in material si-n fictiune (poate e cazul sa punem egal).

Imi place sa cred ca traiesc in oarecare armonie cu monstrul meu. Cand suntem la ananghie ne dam cate o mana de ajutor unul altuia. Incerc sa ma transpun pe o pozitie de egalitate cu el. Sper sa-mi ierte aroganta…Cand el iese la iveala eu il las sa-si faca meandrele si-i ingadui mici indiscretii isterice, cand eu il reneg el ma asteapta rabdator cu un zambet sarcastic si nu ma dojeneste, stie ca supravietuirea noastra depinde de asta. El traieste intr-o lume desavarsita, alienat viselor neghioabe. Eu nu-mi atribui impertinenta de a-l diseca, ma straduiesc doar sa ma strecor cuminte printre vise, halucinatii "rationale" (prea putin constiente).
Dar mai pot? Nu m-a atras niciodata ipocrizia. Plus ca a-nceput sa-mi placa monstrul, eu cu el vreau sa fiu…il inteleg, il iubesc si-l admir atat de mult incat inutilitatea existentei devine realitate iar realitatea existenta inutila. Ma predau lui, mie, si ma subjug, si ma trezesc, si acaparez si devin ceea ce sunt.
Sunt singura.

"Tie iti place toata lumea; ceea ce e totuna cu a spune ca toti oamenii te lasa indiferent." (Oscar Wilde)

2010-04-12T15:49:00.004+03:00

Tu nu crezi in nimic; ceea ce e totuna cu a spune ca nu excluzi nici o posibilitate.

datorie ("Scopul vietii e dezvoltarea sinelui"-Oscar Wilde)

2010-03-31T06:14:00.010+03:00

timpul se scurgea altfel in copilarie. aproape ca nici nu exista.spatiul se rezuma la contemplarea si redescoperirea aceluiasi peisaj familiar, la fel de fascinant ca tot ce era inca necunoscut. te catarai in copac fara frica ca o sa cazi, fugeai fara sa conteze unde ajungi. daca nu ne intoarcem acolo traim degeaba.

very, but totally...rude song

2010-03-29T15:04:00.000+03:00

http://www.youtube.com/watch?v=QqEU5F7z7FI

Incoerenta lui Bakunin

2010-03-26T07:30:00.013+02:00

Voltaire a spus ca daca dumnezeu n-ar exista ar trebui inventat. Bakunin a spus ca daca dumnezeu ar exista ar trebui impuscat. Dupa care a adaugat ca trebuie sa distrugem statul. De ce nu a afirmat ca daca statul ar exista ar trebui distrus?

p.s.: inca nu s-a gasit nimeni sa zica ca daca statul n-ar exista ar trebui inventat

Sa distrugem timpul (cum ramane cu spatiul?)

2010-03-26T06:37:00.003+02:00

"Când omul, în integritatea lui, va atinge fericirea, timpul va înceta să mai existe, pentru că nu va mai fi nevoie de el."
(Dostoievski - "Demonii")

Demonii lui Dostoievski

2010-03-22T17:40:00.005+02:00

" -ce-i retine pe oameni, dupa parerea dumitale, sa se sinucida? il intrebai eu.
ma privi distrat, cautand parca sa-si aduca aminte despre ce vorbisem.
-eu...inca nu stiu prea bine... doua prejudecat ii retin, doua lucruri; numai doua; unul mic si neinsemnat, celalalt f important. dar si cel mic este totodata foarte mare.
-care sa fie acel lucru mic?
-durerea
-durerea? sa fie chiar asa de important... in cazul de fata?
-o importanta de prim ordin. exista doua categorii: unii se sinucid fie din pricina unei mari depresiuni, fie dintr-o pornire furioasa, fie ca sunt nebuni, fie cine sa-i mai inteleaga de ce...acestia o fac brusc. nu prea se gandesc la durere, ci o fac instantaneu. iar altii o fac rational, acestia mediteaza mult si indelung.
-cum? exista si oameni care se sinucid rational?
-foarte multi. daca n-ar fi existat prejudecati, numarul lor ar fi fost si mai mare; toti.
-ei, chiar toti?
el tacu.
-dar nu exista si metode de a muri fara durere?
-inchipuie-ti, se opri el in fata mea, inchipuie-ti un pietroi de marime imensa, de marimea acestei case; pitroiul acesta atarna deasupra capului dumitale, pe cap, vei simti durerea?
- o piatra cat o casa? e infricostor, fireste.
-nu-i vb de frica; vei simti durerea sau nu?
-o piatra cat un munte, un milion de paduri?bineinteles ca nu mai poate fi vorba de durere.
-dar sa te afli cu adevarat in situatia aceasta, stiind ca aceasta piatra atarna realmente deasupra capului dumitale, iti va fi negresit o frica grozava, ca iti va provoca durere. orice savant, orice medic, oricat de mare, la toti o sa le fie frica. stiind ca nu vor suferi nici o durere, totusi vor suferi de frica, cu gandul ca o sa-i doara.
- dar cauza cealalta, cea mare?
-lumea de apoi.
-adica pedeapsa?
-indiferent ce. lumea de apoi; lumea de apoi, ca atare.
-dar nu exista ateisti, care nu cred deloc in lumea de apoi?
si de data aceasta imi lasa intrebarea fara raspuns.
-poate ca judeci dupa dumneata personal?
-nimeni nu poate judeca decat dupa el insusi, zise el rosindu-se. libertatea deplina va veni abia atunci cand omului ii va fi absolut egal daca traieste sau daca nu traieste. iata scopul final.
-scopul? dar atunci poate ca nimeni nu va mai dori sa traiasca?
-nimeni, zise el hotarat.
-omul se teme de moarte fiindca tine la viata, asa inteleg eu lucrurile si este un imperativ al fricii.
-este o lasitate si tocmai aici se ascunde toata minciuna! ochii lui scanteiara. viata este suferinta, viata este spaima, si omul e nefericit. acum omul tine la viata, pentru ca tine la suferinta si la frica. asa este construita acum lumea. acum viata i se infatiseaza omului in chip de suferinta si frica, aici e toata minciuna. astazi omul inca nu este om adevarat. va veni un om nou, fericit si mandru, omul caruia ii va fi absolut inediferent daca va trai sau nu; acesta va fi omul nou. cine va invinge suferinta si frica, acela va deveni el insusi d-zeu. iar celalalt d-zeu nu va mai exista.
-prin urmare celalalt d-zeu exista dupa parerea dumitale?
-nu exista, dar e prezent. in piatra nu exista suferinta, dar in frica de piatra suferinta exista. d-zeu este suferinta fricii de moarte. cine va invinge suferinta si frica, va deveni el insusi d-zeu. atunci va veni o viata noua, va fi un om nou, totul va fi nou...atunci istoria se va imparti in doua: de la gorila pana la distrugerea dumnezeirii si de la distrugerea dumnezeirii pana la...
-pana la gorila?
-...pana la transformarea fizica a Pamantului si a omului. cine indrazneste sa se sinucida acela este d-zeu. astazi oricine poate sa faca asa ca d-zeu sa nu existe si nimic sa nu existe. dar nimeni inca n-a facut-o niciodata.
-au existat milioane de sinucigasi.
-dar nu au facut-o pt asta; mereu cu frica si nu in acest scop. nu pentru a ucide frica. cine se va sinucide numai pentru a ucide frica, acela indata va deveni d-zeu."

Antifascism in secolul XXl

2010-03-04T05:30:00.006+02:00

Daca vrem sa evitam reaparitia oricarei forme de dominatie fascista, va trebui sa luptam nu doar in favoarea demnitatii si libertati umane dar si impotriva mijloacelor care au facut posibila existenta unui regim nazist, precum militarizarea, etatizarea ori propaganda mincinoasa. In lipsa unei imagini de ansamblu, opunandu-ne doar discriminarii, rasismului ori patriotismului nu vom reusi sa combatem in intregime cauzele complexe, prezente si in societatea contemporana, care au dus la formarea doctrinei national-socialiste.

Daca se considera ca fascismul a fost un produs tipic german sau italian, rezultatul unei mentalitati care poata sa apara doar in sanul acestor popoare, atunci e clar ca lichidarea industriei grele, eliminarea liderilor si reeducarea adeptilor lor ar fi indicat sfarsitul fascismului si al razboiului, produsul sau inevitabil.

Aceasta este o idee simplista si primejdioasa deoarece cauzele fascismului sunt latente peste tot si el poate sa reapara in multe alte tari, daca exista conditii propice. Nu aparam nici naivitatea ca fascismul german ar putea reaparea in alte locuri cu trasaturi identice. Istoria nu se repeta niciodata. Aparam ipoteza ca fascismul ar putea renaste cu atributele lui de barbarie spirituala, sclavie a sufletelor si a trupurilor, ura nationala, demagogie si razboi. Ipoteza este plauzibila daca tinem cont de faptul ca fascismul s-a nascut din criza generala a sistemului, criza care nu a fost solutionata, desigur, prin infrangerea militara a Germaniei.

Admitand ca nazismul s-a nascut din criza capitalismului si ca o forma de a pune capat revolutiei, poate sa para contradictoriu ca a contat pe opinia publica si chiar pe fanatismul marilor mase, manipulate impotriva celor mai profunde interese ale lor. Exista multe exemple in istorie si nici o dovada contra faptului ca omenirea este inca sensibila la o astfel de propaganda. Expansiunea fascismului ne-a demonstrat cum masele pot ajunge sa sprijine fanatic o miscare destinata sa le duca in sclavie, sa le abrutizeze si sa le arunce in lupte sangeroase.

Asemenea miscarilor de extrema dreapta de azi, doctrina fascista a folosit un limbaj anticapitalist si unele masuri economice care o faceau sa se asemene cu socialismul; se intitula national-socialism. A folosit sofismul etatizarii: socialismul e statal iar tot ce e statal e socialist. A profitat de confuzia comuna dintre revolutie si violenata pentru a distrage atentia de la esenta problemelor societatii, facand poporul sa creada ca iudaismul si capitalismul erau unul si acelasi lucru si, in consecinta, a omori si a tortura era o operatie echivalenta cu suprimarea bancii private. Insa, in pofida lozincilor anticapitaliste, marii bancheri straini au sprijinit si chiar finantat fascismul transformand aceasta forma noua si subtila de a profita de nemultumirea maselor intr-o bariera in fata comunismului. Constient sau nu, nazistii au devenit garzile de corp ale capitalismului, si ceea ce a fost un mijloc barbar de a pune capat revolutiei in Europa s-a transformat, chiar pe parcursul acestui proces, intr-o barbarie pentru barbaria insasi, in ura pentru ura si putere pentru putere.

Fenomenul era usor de explicat in Germania: resentimentul impotriva tarilor aliate, lipsa de incredere in partidle muncitoresti care se luptau intre ele si nu se dovedeau capabile sa rezolve problemele. Partidul national-socialist a profitat de toata aceasta materie prima, a dezlantuit uri unificatoare si a construit, prin propaganda, sofismul ca sistem.

Unii sunt de parere ca, fiind un fenomen german, nu trebuie sa ne facem griji in ce priveste fascismul, odata ce Germania a fost anihilata pe plan militar. Dintre toate formele de a face jocul fascismului aceasta este cea mai subtila pentru ca ii usureaza reinvierea in orice alta tara a lumii.

O astfel de conceptie se leaga de credinta ca germanii au ceva misterios si ocult, care ii diferentiaza . Dupa cum se vede, in aceasta chestiune antinazistii sunt de acord cu nazistii. Ciudata si intortocheata forma de a sprijini doctrinele rasiste! Partizanii acestor teorii considera ca in adancul oricarui german exista germenul misterios al militarismului, disciplina oarba si inclinata spre barbarie. Insa istoria ne arata ca ori de cate ori circumstantele, epoca, obiceiurile si luptele i-au ingaduit sau l-au ajutat, omul a coborat in cele mai abjecte adancuri ale cruzimii si ale sadismului. Nu este necesar sa fii barbar pentru a fi german, asa cum pentru a fi german nu e suficient sa fii barbar, fapt dovedit de prezenta politiei in oricare dintre tarile noastre. Istoria ne arata pana la refuz ca nu exista caractere nationale invariabile si ca o data cu toate conditiile economice, sociale, sau religioase, se schimba si obiceiurile, aspiratiile, gusturile.

Acest punct de vedere asupra relativitatii caracterelor nationale nu presupune negarea faptului ca popoarele zilelor noastre au trasaturi deplorabile produse de circumstante istorice si sociale comune. Indiferent de cauze, cetateanul contemporan doreste sa faca parte din organizatii – oricare ar fi ele – care sa-l priveze de libertate, este lipsit de initiativa autonoma, are o atitudine de supunere docila si actioneaza conform spiritului de turma, este favorabil oricaror clase de excese, incapabil sa traieasca fara regulamente, construieste ori de cate ori poate un sistem dogmatic, vede in stat un dumnezeu atotputernic si venerabil. Desigur ca un om cu asemenea caracteristici este material propice nasterii unor indivizi ca Hitler. Inca mai exista circumstante sociale si economice care pot duce la reaparitia fascismului. Acum, ca si in vremea celui de al doilea razboi mondial, exista omul sensibil indoctrinarii pe care obedienta si militarismul il pregatesc bine pentru fascism; exista deasemena un nucleu de banditi foarte hotarati si care au un program de lupta foarte clar.

Nu se poate lupta ani la rand impotriva unui dusman puternic, fara a sfarsi prin a semana cu el. Acest fapt psihologic explica straniile fenomene la care asistam: anumiti antifascisti viseaza la formele cele mai crude de razbunare; nu incurajeaza siguranta, ci pedeapsa si ura; insufletiti de acelasi sadism, ei dau frau liber tocmai pasiunilor pe care le uram la fascism. Spiritul fascist renaste astfel in chip subtil, in sufletul propiilor sai calai.

Exista anumite sentimente si prejudecati pe care este foarte greu sa le strangi dupa ce le-ai varsat; nazismul a dus la accentuarea antisemitismului in tarile unde era activ si a provocat aparitia lui acolo unde era aproape inexistent; a popularizat sofisme despre inferioritatea anumitor rase; a distrus credinta in respectul reciproc, in demnitatea umana, in virtutile ratiunii si ale dezbaterii. Omenirea are nevoie de multa vreme ca sa restaureze aceste valori si nu se stie daca o va putea face, atata timp cat forme latente ale fascismului sunt inca prezente si ignorate.

(dupa sabato)

The Day Before the Revolution - Ursula K. Le Guin

2010-03-02T07:15:00.009+02:00

My novel The Dispossessed is about a small worldful of people who call themselves Odonians. The name is taken from the founder of their society, Odo, who lived several generations before the time of the novel, and who therefore doesn't get into the action-- except implicitly, in that all the action started with her.

Odonianism is anarchism. Not the bomb-in-the-pocket stuff, which is terrorism, whatever name it tries to dignify itself with; not the social-Darwinist economic "libertarianism" of the far right; but anarchism. as prefigured in early Taoist thought, and expounded by Shelley and Kropotkin, Goldman and Goodman. Anarchism's principal target is the authoritarian State (capitalist or socialist); its principal moral-practical theme is cooperation (solidarity, mutual aid). It is the most idealistic, and to me the most interesting, of all political theories.

To embody it in a novel, which had not been done before, was a long and hard job for me, and absorbed me totally for many months. When it was done I felt lost exiled--a displaced person. I was very grateful, therefore, when Odo came out of the shadows and across the gulf of Probability, and wanted a story written, not about the world she made, but about herself.

In memoriam Paul Goodman, 1911-1972

The speaker's voice was as loud as empty beer-trucks in a stone street, and the people at the meeting were jammed up close, cobblestones, that great voice booming over them. Taviri was somewhere on the other side of the hall. She had to get to him. She wormed and pushed her way among the dark-clothed, close-packed people. She did not hear the words, nor see the faces: only the booming, and the bodies pressed one behind the other. She could not see Taviri, she was too short. A broad black-vested belly and chest loomed up, blocking her way. She must get through to Taviri. Sweating, she jabbed fiercely with her fist. It was like hitting stone, he did not move at all, but the huge lungs let out right over her head a prodigious noise, a bellow.. She cowered. Then she understood that the bellow had not been at her. Others were shouting. The speaker had said something, something fine about taxes or shadows. Thrilled, she joined the shouting--"Yes! Yes!" --and shoving on, came out easily into the open expanse of the Regimental Drill Field in Parheo. Overhead the evening sky lay deep and colorless, and all around her nodded the tall weeds with dry, white, close-floreted heads. She had never known what they were called. The flowers nodded above her head, swaying in the wind that always blew across the fields in the dusk. She ran among them, and they whipped lithe aside and stood up again swaying, silent. Taviri stood among the tall weeds in his good suit, the dark grey one that made him look like a professor or a play-actor, harshly elegant. He did not look happy, but he was laughing, and saying something to her. The sound of his voice made her cry, and she reached out to catch hold of his hand, but she did not stop, quite. She could not stop. "Oh, Taviri," she said, It's just on there!" The queer sweet smell of the white weeds was heavy as she went on. There were thorns. tangles underfoot, there were slopes, pits. She feared to fall, to fall, she stopped.

Sun, bright morning-glare, straight in the eyes, relentless. She had forgotten to pull the blind last night. She turned her back on the sun, but the right side wasn't comfortable. No use. Day. She sighed twice, sat up, got her legs over the edge of the bed, and sat hunched in her nightdress looking down at her feet.

The toes, compressed by a lifetime of cheap shoes, were almost square where they touched each other, and bulged out above in corns; the nails were discolored and shapeless. Between the knob-like anklebones ran fine, dry wrinkles. The brief little plain at the base of the toes had kept its delicacy, but the skin was the color of mud, and knotted veins crossed the instep. Disgusting. Sad, depressing. Mean. Pitiful. She tried on all the words, and they all fit, like hideous little hats. Hideous: yes, that one too. To look at oneself and find it hideous, what a job! But then, when she hadn't been hideous, had she sat around and stared at herself like this? Not much! A proper body's not an object, not an implement, not a belonging to be admired, it's just you, yourself. Only when it's no longer you. but yours, a thing owned, do you worry about it-- Is it in good shape? Will it do? Will it last?

"Who cares" said Laia fiercely, and stood up.

It made her giddy to stand up suddenly. She had to put out her hand to the bed-table, for she dreaded falling. At that she thought of reaching out to Taviri in the dream.

What had he said? She could not remember. She was not sure if she had even touched his hand. She frowned, trying to force memory. It had been so long since she had dreamed about Taviri; and now not even to remember what he had said!

It was gone, it was gone. She stood there hunched in her nightdress, frowning, one hand on the bed-table. How long was it since she had thought of him--let alone dreamed of him--even thought of him, as "Taviri?" How long since she had said his name?

Asieo said. When Asieo and I were in prison in the North. Before I met Asieo. Asieo's theory of reciprocity. Oh yes, she talked about him, talked about him too much no doubt, maundered, dragged him in. But as "Asieo," the last name, the public man. The private man was gone, utterly gone. There were so few left who had even known him. They had all used to be in jail. One laughed about it in those days, all the friends in all the jails. But they weren't even there, these days. They were in the prison cemeteries. Or in the common graves.

"Oh, oh my dear," Laia said out loud, and she sank down onto the bed again because she could not stand up under the remembrance of those first weeks in the Fort, in the cell, those first weeks of the nine years in the Fort in Drio, in the cell, those first weeks after they told her that Asieo had been killed in the fighting in Capitol Square and had been buried with the Fourteen Hundred in the lime-ditches behind Oring Gate. In the cell. Her hands fell into the old position on her lap, the left clenched and locked inside the grip of the right, the right thumb working back and forth a little pressing and rubbing on the knuckle of the left first finger. Hours, days, nights. She had thought of them all, each one, each one of the Fourteen Hundred, how they lay, how the quicklime worked on the flesh, how the bones touched in the burning dark. Who touched him? How did the slender bones of the hand lie now? Hours, years.

"Taviri, I have never forgotten you!" she whispered, and the stupidity of it brought her back to morning light and the rumpled bed. Of course she hadn't forgotten him. These things go without saying between husband and wife. There were her ugly old feet fiat on the floor again, just as before. She had got nowhere at all, she had gone in a circle. She stood up with a grunt of effort and disapproval, and went to the closet for her dressing gown.

The young people went about the halls of the House in becoming immodesty, but she was too old for that. She didn't want to spoil some young man's breakfast with the sight of her. Besides, they had grown up in the principle of freedom of dress and sex and all the rest, and she hadn't. All she had done was invent it. It's not the same.

Like speaking of Asieo as "my husband." They winced. The word she should use as a good Odonian, of course, was "partner." But why the hell did she have to be good Odonian?

She shuffled down the hall to the bathrooms. Mairo was there, washing her hair in a lavatory. Laia looked at the long, sleek, wet hank with admiration. She got out of the House so seldom now that she didn't know when she had last seen a respectably shaven scalp, but still the sight of a full head of hair gave her pleasure, vigorous pleasure. How mane times had she been jeered at, Longhair, Longhair, had her hair pulled by policemen or young toughs, had her hair shaved off down to the scalp by a grinning soldier at each new prison? And then had grown it all over again, through the fuzz,to the frizz, to the curls, to the mane. . . . In the old days. For God's love, couldn't she think of anything today but the old days?

Dressed, her bed made, she went down to commons. It was a good breakfast, but she had never got her appetite back since the damned stroke. She drank two cups of herb tea, but couldn't finish the piece of fruit she had taken. How she had craved fruit as a child badly enough to steal it; and in the Fort--oh, for God's love stop it! She smiled and replied to the greetings and friendly inquiries of the other breakfasters and big Aevi who was serving the counter this morning. It was he who had tempted her with the peach, "Look at this, I've been saving it for you," and how could she refuse? Anyway she had always loved fruit, and never got enough; once when she was six or seven she had stolen a piece off a vendor's cart in River Street. But it was hard to eat when everyone was talking so excitedly. There was news from Thu, real news. She was inclined to discount it at first, being wary of enthusiasms, but after she had read the between the lines of it, she thought, with a strange kind of certainty, deep but cold. Why, this is it: it has come. And in Thu, not here. Thu will break before this country does; the Revolution will first prevail there. As if that mattered! There will be no more nations. And yet it did matter somehow, it made her a little cold and sad-envious, in fact. Of all the infinite stupidities. She did not join in the talk much, and soon got up to go back to her room, feeling sorry for herself. She could not share their excitement. She was out of it, really out of it. It's not easy, she said to herself in justification, laboriously climbing the stairs, to accept being out of it when you've been in it, in the center of it, for fifty years. Oh, for God's love. Whining!

She got the stairs and the self-pity behind her, entering her room. It was a good room, and it was good to be by herself. It was a great relief. Even if it wasn't strictly fair. Some of the kids in the attics were living five to a room no bigger than this. There were always more people wanting to live in an Odonian House than could be properly accommodated. She had this big room all to herself only because she was an old woman who had had a stroke. And maybe because she was Odo. If she hadn't been Odo, but merely the old woman with a stroke, would she have had it? Very likely. After all, who the hell wanted to room with a drooling old woman? But it was hard to be sure. Favoritism, elitism, leader-worship, they crept back and cropped out everywhere. But she had never hoped to see them eradicated in her lifetime, in one generation. Only Time works the great changes. Meanwhile this was a nice, large, sunny room, proper for a drooling old woman who had started a world revolution.

Her secretary would be coming in an hour to help her despatch the day's work. She shuffled over to the desk, a beautiful, big piece, a present from the Noi Cabinetmakers' Syndicate because somebody had heard her remark once that the only piece of furniture she had ever really longed for was a desk with drawers and enough room on top . . . damn, the top was practically covered with papers with notes clipped to them, mostly in Noi's small clear handwriting: Urgent.--Northern Provinces.--Consult w/R. T.?

Her own handwriting had never been the same since Asieo's death. It was odd, when you thought about it. After all, within five years after his death she had written the whole Analogy. And there were those letters, which the tall guard with the watery grew' eyes, what was his name, never mind, had smuggled out of the fort for her for two years. The Prison Letters they called them now, there were a dozen different editions of them. All that stuff, the letters which people kept telling her were so full of "spiritual strength"--which probably meant she had been lying herself blue in the face when she wrote them, trying to keep her spirits up--and the Analogy which was certainly the solidest intellectual work she had ever done, all of that had been written in the Fort in Drio, in the cell, after Asieo's death. One had to do something, and in the Fort they let one have paper and pens. . . . But it had all been written in the hasty, scribbling hand which she had never felt was hers, not her own like the round, black scrolling of the manuscript of Society Without Government, forty-five years old. Taviri had taken not only her body's and her heart's desire to the quicklime with him, but even her good clear hand-writing.

But he had left her the Revolution.

How brave of you to go on, to work, to write, in prison, after such a defeat for the Movement, after your partner's death, people had used to say. Damn fools. What else had there been to do? Bravery, courage--what was courage? She had never figured it out. Not fearing, some said. Fearing yet going on, others said. But what could one do but go on? Had one any real choice, ever?

To die was merely to go on in another direction.

If you wanted to come home you had to keep going on, that was what she meant when she wrote "True journey is return," but it had never been more than an intuition, and she was farther than ever now from being able to rationalize it. She bent down, too suddenly so that she grunted a little at the creak in her bones, and began to root in a bottom drawer of the desk. Her hand came on an age-softened folder and drew it out, recognizing it by touch before sight confirmed: the manuscript of Syndical Organization in Revolutionary Transition. He had printed the title on the folder and written his name under it, Taviri Odo Asieo, IX 741. There was an elegant handwriting, every letter well-formed, bold, and fluent. But he had preferred to use a voiceprinter. The manuscript was all in voiceprint, and high quality too, hesitancies adjusted and idiosyncrasies of speech normalized. You couldn't see there how he had said "o" deep in his throat as they did on the North Coast. There was nothing of him there but his mind. She had nothing of him at all except his name written on the folder. She hadn't kept his letters, it was sentimental to keep letters. Besides, she never kept anything. She couldn't think of anything that she had ever owned for more than a few years, except this ramshackle old body, of course, and she was stuck with that. . . .

Dualizing again. "She" and "it." Age and illness made one dualist, made one escapist; the mind insisted, It's not me, it's not me. But it was. Maybe the mystics could detach mind from body, she had always rather wistfully envied them the chance, without hope of emulating them. Escape had never been her game. She had sought for freedom here, now, body and soul.

First self-pity, then self-praise, and here she still sat, for God's love, holding Asieo's name in her hand, why? Didn't she know his name without looking it up? What was wrong with her? She raised the folder to her lips and kissed the handwritten name firmly and squarely, replaced the folder in the back of the bottom drawer, shut the drawer, and straightened up in the chair. Her right hand tingled. She scratched it, and then shook it in the air, spitefully. It had never quite got over the stroke. Neither had her right leg or right eye, or the right corner of her mouth. They were sluggish, inept, they tingled. They made her feel like a robot with a short circuit.

And time was getting on, Noi would be coming, what had she been doing ever since breakfast?

She got up so hastily that she lurched, and grabbed at the chairback to make sure she did not fall. She went down the hall to the bathroom and looked in the big mirror there. Her grey knot was loose and droopy, she hadn't done it up well before breakfast. She struggled with it a while. It was hard to keep her arms up in the air. Amai, running in to piss, stopped and said, "Let me do it!" and knotted it up tight and neat in no time, with her round, strong, pretty fingers, smiling and silent. Amai was twenty, less than a third of Laia's age. Her parents had both been members of the Movement, one killed in the insurrection of '60, the other still recruiting in the South Provinces. Amai had grown up in Odonian Houses, born to the Revolution, a true daughter of anarchy. And so quiet and free and beautiful a child, enough to make you cry when you thought: this is what we worked for, this is what we meant, this is it, here she is, alive, the kindly, lovely future.

Laia Asieo Odo's right eye wept several little tears, as she stood between the lavatories and the latrines having her hair done up by the daughter she had not borne; but her left eye, the strong one, did not weep, nor did it know what the right eye did.

She thanked Amai and hurried back to her room. She had noticed, in the mirror, a stain on her collar. Peach juice, probably. Damned old dribbler. She didn't want Noi to come in and find her with drool on her collar.

As the clean shirt went on over her head, she thought, What's so special about Noi?

She fastened the collar-frogs with her left hand, slowly. Noi was thirty or so, a slight, muscular fellow, with a soft voice and alert dark eyes. That's what was special about Noi. It was that simple. Good old sex. She had never been drawn to a fair man or a fat one, or the tall fellows with big biceps, never, not even when she was fourteen and fell in love with every passing fart. Dark, spare, and fiery, that was the recipe. Taviri, of course. This boy wasn't a patch on Taviri for brains, nor even for looks, but there it was: she didn't want him to see her with dribble on her collar and her hair coming undone.

Her thin, grey hair.

Noi came in, just pausing in the open doorway--my God, she hadn't even shut the door while changing her shirt! She looked at him and saw herself. The old woman.

You could brush your hair and change your shirt, or you could wear last week's shirt and last night's braids, or you could put on cloth of gold and dust your shaven scalp with diamond powder. None of it would make the slightest difference. The old woman would look a little less, or a little more, grotesque.

One keeps oneself neat out of mere decency mere sanity, awareness of other people.

And finally even that goes, and one dribbles unashamed.

"Good morning," the young man said in his gentle voice.

"Hello, Noi."

No, by God, it was not out of mere decency. Decency be damned. Because the man she had loved, and to whom her age would not have mattered--because he was dead, must she pretend she had no sex? Must she suppress the truth, like a damned puritan authoritarian? Even six months ago, before the stroke, she had made men look at her and like to look at her; and now, though she could give no pleasure, by God she could please herself.

When she was six years old, and Papa's friend Gadeo used to come by to talk politics with Papa after dinner, she would put on the gold-colored necklace that Mama had found on a trash heap and brought home for her. It was so short that it always got hidden under her collar where nobody could see it. She liked it that way. She knew she had it on. She sat on the doorstep and listened to them talk, and knew that she looked nice for Gadeo. He was dark, with white teeth that flashed. Sometimes he called her "pretty Laia." "There's my pretty Laia!" Sixty-six years ago.

"What? My head's dull. I had a terrible night." It was true. She had slept even less than usual.

"I was asking if you'd seen the papers this morning."

She nodded.

"Pleased about Soinehe?"

Soinehe was the province in Thu which had declared its secession from the Thuvian State last night.

He was pleased about it. His white teeth flashed in his dark, alert face. Pretty Laia.

"Yes. And apprehensive."

"I know. But it's the real thing, this time. It's the beginning of the end of the Government in Thu. They haven't even tried to order troops into Soinehe, you know. It would merely provoke the soldiers into rebellion sooner, and they know it."

She agreed with him. She herself had felt that certainty. But she could not share his delight. After a lifetime of living on hope because there is nothing but hope, one loses the taste for victory. A real sense of triumph must be preceded by real despair. She had unlearned despair a long time ago. There were no more triumphs. One went on.

"Shall we do those letters today?"

"All right. Which letters?"

"To the people in the North," he said without impatience.

"In the North?"

"Parheo, Oaidun."

She had been born in Parheo, the dirty city on the dirty river. She had not come here to the capital till she was twenty-two and ready to bring the Revolution, though in those days, before she and the others had thought it through, it had been a very green and puerile revolution. Strikes for better wages, representation for women. Votes and wages--Power and Money, for the love of God! Well, one does learn a little, after all, in fifty years.

But then one must forget it all.

"Start with Oaidun," she said, sitting down in the armchair. Noi was at the desk ready to work. He read out excerpts from the letters she was to answer. She tried to pay attention, and succeeded well enough that she dictated one whole letter and started on another. "Remember that at this stage your brotherhood is vulnerable to the threat of... no, to the danger... to..." She groped till Noi suggested, "The danger of leader-worship?"

"All right. And that nothing is so soon corrupted by power-seeking as altruism. No. And that nothing corrupts altruism-no. O for God's love you know what I'm trying to say, Noi, you write it. They know it too, it's just the same old stuff, why can't they read my books!"

"Touch," Noi said gently, smiling, citing one of the central Odonian themes.

"All right, but I'm tired of being touched. If you'll write the letter I'll sign it but I can't be bothered with it this morning." He was looking at her with a little question or concern. She said, irritable, "There is something else I have to do!"

When Noi had gone she sat down at the desk and moved the papers about, pretending to be doing something, because she had been startled, frightened, by the words she had said. She had nothing else to do. She never had had anything else to do. This was her work: her lifework. The speaking tours and the meetings and the streets were out of reach for her now, but she could still write, and that was her work. And anyhow if she had had anything else to do, Noi would have known it; he kept her schedule, and tactfully reminded her of things, like the visit from the foreign students this afternoon. Oh, damn. She liked the young, and there was always something to learn from a foreigner, but she was tired of new faces, and tired of being on view. She learned from them, but they didn't learn from her; they had learnt all she had to teach long ago, from her books, from the Movement. They just came to look, as if she were the Great Tower in Rodarred, or the Canyon of the Tulaevea. A phenomenon, a monument. They were awed, adoring. She snarled at them: Think your own thoughts! --That's not anarchism, that's mere obscurantism.--You don't think liberty and discipline are incompatible, do you?--They accepted their tongue-lashing meekly as children, gratefully, as if she were some kind of All-Mother, the idol of the Big Sheltering Womb. She! She who had mined the shipyards at Seissero, and had cursed Premier Inoilte to his face in front of a crowd of seven thousand, telling him he would have cut off his own balls and had them bronzed and sold as souvenirs, if he thought there was any profit in it--she who had screeched, and sworn and kicked policemen, and spat at priests, and pissed in public on the big brass plaque in Capitol Square that said HERE WAS FOUNDED THE SOVEREIGN NATION OF A-IO ETC ETC, pssssssssss to all that! And now she was everybody's grandmama, the dear old lady, the sweet old monument, come worship at the womb. The fire's out, boys, it's safe to come up close.

"No, I won 't," Laia said out loud. "I will not." She was not selfconscious about talking to herself, because she always had talked to herself. "Laia's invisible audience," Tavari had used to say, as she went through the room muttering. "You needn't come, I won't be here," she told the invisible audience now. She had just decided that it was she had to do. She had to go out. To go into the streets.

It was inconsiderate to disappoint the foreign students. It was erratic, typically senile. It was unOdonian. Psssssss to all that. What was the good working for freedom all your life and ending up without any freedom at all? She would go out for a walk.

"What is an anarchist? One who, choosing, accepts the responsibility of choice."

On the way downstairs she decided, scowling, to stay and see the foreign students. But then she would go out.

They were very young students, very earnest: doe-eyed, shaggy, charming creatures from the Western Hemisphere. Benbili and the kingdom of Mand, the girls in white trousers, the boys in long kilts, warlike and archaic. They spoke of their hopes. "We in Mand are so very far from the Revolution that maybe we are near it," said one of the girls, wistful and smiling: "The Circle of Life!" and she showed the extremes meeting, in the circle of her slender, dark-skinned fingers. Amai and Aevi served them white wine and brown bread, the hospitality of the House. But the visitors, unpresumptuous, all rose to take their leave after barely half an hour. "No, no, no," Laia said. "stay' here, talk with Aevi and Amai. It's just that I get stiff sitting down, you see, I have to change about. It has been so good to meet you, will you come back to see me, my little brothers and sisters, soon?" For her heart went out to them, and theirs to her, and she exchanged kisses all round, laughing, delighted by the dark young cheeks, the affectionate eyes, the scented hair, before she shuffled off. She was really a little tired, but to go up and take a nap would be a defeat. She had wanted to go out. She would go out. She had not been alone outdoors since-when? Since winter! before the stroke. No wonder she was getting morbid. It had been a regular jail sentence. Outside, the streets, that's where she lived.

She went quietly out the side door of the House, past the vegetable patch, to the street. The narrow strip of sour city dirt had been beautifully gardened and was producing a fine crop of beans and ceea, but Laia's eye for farming was unenlightened. Of course it had been clear that anarchist communities, even in the time of transition, must work towards optimal self-support, but how that was to be managed in the way of actual dirt and plants wasn't her business. There were farmers and agronomists for that. Her job was the streets, the noisy, stinking streets of stone, where she had grown up and lived all her life, except for the fifteen years in prison.

She looked up fondly at the facade of the House. That it had been built as a bank gave peculiar satisfaction to its present occupants. They kept their sacks of meal in the bomb-proof money-vault, and aged their cider in kegs in safe deposit boxes. Over the fussy columns that faced the street carved letters still read, "National Investors and Grain Factors Banking Association." The Movement was not strong on names. They had no flag. Slogans came and went as the need did. There was always the Circle of Life to scratch on walls and pavements where Authority would have to see it. But when it came to names they were indifferent, accepting and ignoring whatever they got called, unafraid of being pinned down and penned in, unafraid of being absurd. So this best known and second oldest of all the cooperative Houses had no name except The Bank.

It faced on a wide and quiet street, but only a block away began the Temeba, an open market, once famous as a center for blackmarket psychogenics and teratogenics, now reduced to vegetables, secondhand clothes, and miserable sideshows. Its crapulous vitality was gone, leaving only half-paralyzed alcoholics. addicts, cripples, hucksters, and fifth rate whores, pawnshops, gambling dens fortune-tellers, body-sculptors, and cheap hotels. Laia turned to the Temeba as water seeks its level.

She had never feared or despised the city. It was her country. There would not be slums like this, if the Revolution prevailed. But there would be misery. There would always be misery, waste, cruelty. She had never pretended to be changing the human condition, to be Mama taking tragedy away from the children so they won't hurt themselves. Anything but. So long as people were free to choose, if they chose to drink flybane and live in sewers, it was their business. Just so long as it wasn't the business of Business, the source of profit and the means of power for other people.

She had felt all that before she knew anything; before she wrote the first pamphlet, before she left Parheo, before she knew what "capital" meant, before she'd been farther than River Street where she played rolltaggie kneeling on scabby knees on the pavement with the other six-year-olds, she had known it: that she, and the other kids, and her parents, and their parents, and the drunks and whores and all of River Street, were al the bottom of something--were the foundation, the reality, the source. But will you drag civilization down into the mud? cried the shocked decent people, later on, and she had tried for years to explain to them that if all you had was mud, then if you were God you made it into human beings, and if you were human you tried to make it into houses where human beings could live. But nobody who thought he was better than mud could understand. Now, water seeking its level, mud to mud, Laia shuffled through the foul, noisy street, and all the ugly weakness of her old age was at home. The sleepy whores, their lacquered hair-arrangements dilapidated and askew, the one-eyed woman wearily yelling her vegetables to sell, the half-wit beggar slapping flies, these were her countrywomen. They looked like her, they were all sad, disgusting, mean, pitiful, hideous. They were her sisters her own people.

She did not feel too well. It had been along time since she had walked so far, four or five blocks by herself, in the noise and push and striking summer heat of the streets. She had wanted to get to Koly Park, the triangle of scruffy grass at the end of the Temeba and sit there for a while with the other old men and women who always sat there, to see what it was like to sit there and be old; but it was too far. If she didn't turn back now, she might get a dizzy spell, and she had a dread of falling down, falling down and having to lie there and look up at the people come to stare at the old woman in a fit. She turned and started home, frowning with effort and self-disgust. She could feel her face very red, and a swimming feeling came and went in her ears. It got a bit much, she was really afraid she might keel over. She saw a doorstep in the shade and made for it, let herself down cautiously, sat, sighed.

Nearby was a fruit-seller, sitting silent behind his dusty, withered stock. People went by. Nobody bought from him. Nobody looked at her. Odo, who was Odo? Famous revolutionary, author of Community, The Analogy, etc. etc. She, who was she? An old woman with grey hair and a red face sitting on a dirty doorstep in a slum, muttering to herself.

True? Was that she? Certainly it was what anybody passing her saw. But was it she, herself, any more than the famous revolutionary, etc., was? No. It was not. But who was she, then?

The one who loved Taviri.

Yes. True enough. But not enough. That was gone; he had been dead so long.

"Who am I?" Laia muttered to her invisible audience, and they knew the answer and told it to her with one voice. She was the little girl with scabby knees, sitting on the doorstep staring down through the dirty golden haze of River Street in the heat of late summer, the six-year-old, the sixteen-year-old, the fierce, cross, dream-ridden girl, untouched, untouchable. She was herself. Indeed she had been the tireless worker and thinker, but a blood clot in a vein had taken that woman away from her. Indeed she had been the lover, the swimmer in the midst of life, but Taviri, dying, had taken that woman away with him. There was nothing left, really, but the foundation. She had come home; she had never left home. "True voyage is return." Dust and mud and a doorstep in the slums. And beyond, at the far end of the street, the field full of tall dry weeds blowing in the wind as the night came.

"Laia! What are you doing here? Are you all right?"

One of the people from the House, of course, a nice woman, a bit fanatical and always talking. Laia could not remember her name though she had known her for years. She let herself be taken home, the woman talking all the way. ln the big cool common room (once occupied by tellers counting money behind polished counters supervised by armed guards) Laia sat down in a chair. She was unable just as yet to face climbing the stairs, though she would have liked to be alone. The woman kept on talking, and other excited people came in. It appeared that a demonstration was being planned. Events in Thu were moving so fast that the mood here had caught fire, and something must be done. Day after tomorrow, no, tomorrow, there was to be a march, a big one, from Old Town to Capitol Square the old route. "Another Ninth Month Uprising," said a young man, fiery and laughing, glancing at Laia. He had not even been born at the time of the Ninth Month Uprising, it was all history to him. Now he wanted to make some history of his own. The room had filled up. A general meeting would be held here, tomorrow, at eight in the morning. "You must talk, Laia."

"Tomorrow? Oh, I won't be here tomorrow," she said brusquely. Whoever had asked her smiled, another one laughed, though Amai glanced round at her with a puzzled look. They went on talking and shouting. The Revolution. What on earth had made her say that? What a thing to say on the eve of the Revolution, even if it was true.

She waited her time, managed to get up and, for all her clumsiness, to slip away unnoticed among the people busy with their planning and excitement. She got to the hall, to the stairs, and began to climb them one by one. "The general strike," a voice, two voices, ten voices were saying in the room below, behind her. "The general strike " Laia muttered, resting for a moment on the landing. Above, ahead, in her room, what awaited her? The private stroke. That was mildly funny. She started up the second flight of stairs, one by one, one leg at a time, like a small child. She was dizzy but she was no longer afraid to fall. On ahead, on there, the dry white flowers nodded and whispered in the open fields of evening. Seventy-two years and she had never had time to learn what they were called.

Zabalaza Books
“Knowledge is the Key to be Free”
Post: Postnet Suite 116, Private Bag X42,
Braamfontein, 2017, Johannesburg, South Africa
E-Mail: zababooks@zabalaza.net
Website: www.zabalaza.net/zababooks

"crede ca nu crede si nu crede ca crede":)))

2010-02-15T23:55:00.007+02:00

credinta este simpla incapacitate de a rationa. nu cred in nimic! cu atat mai putin in ratiune

Despre adevar (ori mai degraba despre minciuna)

2010-02-15T05:56:00.016+02:00

-Stiu ca esti un om dintr-o bucata si te mandresti cu asta. Dar pune-ti si tu intrebarea: de ce sa spunem adevarul? Ce anume ne leaga de el? Si de ce, in general, consideram calitatea de a spune adevarul o virtute? Inchipuie-ti ca te intalnesti cu un nebun care sustine ca e peste si ca toti suntem niste pesti. Te iei cu el la cearta? Te dezbraci in fata lui si-i arati ca n-ai aripioare de peste? Sau ii spui de la obraz ce gandesti despre el? Hai, vorbeste!
Daca i-ai spune numai si numai adevarul, numai ceea ce gandesti cu adevarat despre el, ai intra intr-o discutie serioasa cu un nebun si, in consecinta, ai ajunge tu insuti sa fii nebun. Asa e si cu lumea care ne inconjoara. Daca m-as indaratnici sa-i spun adevarul de la obraz ar insemna s-o iau in serios. Si a lua in serios ceva atat de neserios inseamna sa devii tu insuti neserios. Asadar, precum vezi, eu trebuie sa mint, daca nu vreau sa-i iau in serios pe nebuni si sa nu devin unul dintre ei.

(...) si i se paru ca, de fapt, toti oamenii cu care se intalnea la noul loc de munca nu erau decat niste linii supte de o hartie sugativa, niste fiinte nestatornice, cu atitudini labile, niste fiinte fara o substanta temeinica; dar ceea ce-i mai grav, mult mai grav (ii veni in minte in continuare) e faptul ca el insusi nu este altceva decat o umbra a acestor oameni umbriti, deoarece isi epuiza toata ratiunea pentru a li se adapta si a-i imita, si chiar daca ii imita zambind in ascuns si fara serioazitate, incercand astfel sa-i ridiculizeze in taina si sa-si justifice adaptarea, tot nu izbutea sa schimbe cu nimic starea lucrurilor, pentru ca pana si imitatia malitioasa si sarcastica tot imitatie ramane, o umbra subordonata, derivata si simpla.
Si asta e umilitor, cumplit de umilitor.

(...)Nu, nu va fie teama, Eduard n-a inceput sa creada in Dumnezeu. Povestirea noastra nu are deloc intentia sa se incununeze cu efectul unui paradox atat de ostentativ. Dar Eduard, este preocupat totusi, cu o placere nostalgica, de chipul lui.
Dumnezeu e substanta insasi, si Eduard n-a gasit niciodata nimic substantial in iubirile sale, in dascalia sa, in gandurile sale. E prea ager la minte ca sa admita ca vede substantialitatea in nesubstantial, dar totodata e prea slab ca sa nu tanjeasca in taina dupa substantialitate.
Ah, doamnelor si domnilor, trista e viata omului care nu poate sa ia nimic si pe nimeni in serios!
De aceea Eduard tanjeste dupa Dumnezeu, caci numai Dumnezeu unicul e scutit de obligatia difuza de a se manifesta si are dreptul doar de a exista; caci numai el (singur, unic si inexistent) formeaza partea opusa, substantiala, a acestei lumi nesubstantiuale (dar prin asta cu atat mai existenta).
Asa se face ca, din cand in cand, Eduard zaboveste in biserica si se uita cu jind si meditativ spre cupola sfantului lacas. Sa ne luam ramas-bun de la el intre-o asemenea clipa: e dupa-amiaza, iar biserica e muta si pustie: Eduard sta pe banca de lemn, chinuit de regretul ca Dumnezeu nu exista...

(Milan Kundera - "Eduard si Dumnezeu", din volumul "Iubiri caraghioase")
....................................................................................................................................................................

(...) Adauga ca el planuise de multa vreme ("dar eu nici nu sunt altceva decat unul care face vesnic planuri", adauga el cu un sarcasm timid) sa scrie un roman sau o piesa de teatru despre asta: povestea unui tanar care isi propune sa spuna intotdeauna adevarul, intotdeauna, fie ce-o fi. Si incepe numaidecat sa semene distrugerea, oroarea si moartea la fiecare pas. Pana cand se distruge pe sine insusi, prin propia sa moarte.
- Atunci e nevoie de minciuna - admise Martin cu amaraciune.
- Spun ca nu intotdeauna se poate spune adevarul. De fapt, aproape niciodata.
- Adica minciuni prin omisiune?
- Cam asa ceva - admise Bruno privindu-l dintr-o parte, temandu-se sa nu-l jigneasca.
- Deci nu crezi in adevar.
- Cred ca adevarurile sunt bune in matematica, in chimie, in filozofie. Dar nu in viata. In viata sunt mai importante iluziile, inchipuirea, dorinta, speranta. Si apoi, stim oare ce e adevarul? Daca eu afirm ca bucata aia de geam e albastra, spun un adevar. Dar e un adevar partial si, deci, un fel de minciuna. Caci bucata aia de geam nu e singura, face parte dintr-o casa, dintr-un peisaj, dintr-un oras. E inconjurata de griul peretelui aluia de beton, de albastrul deschis al cerului, de norii aceia prelungi si de infinit de multe alte lucruri. Si daca nu spun totul, dar absolut totul, mint. Dar e imposibil sa spui totul, nici macar in cazul geamului, un simplu fragment din realitatea materiala, din simpla realitate materiala. Realitatea este infinita si mai ales infinit de nuantata, si daca uit fie si numai una dintre nuante sunt un mincinos. Inchipuie-ti atunci ce inseamna realitatea fiintelor omenesti, cu complicatiile, intortocherile si contradictiile lor si, pe deasupra, si schimbatoare. Deoarece se schimba cu fiecare clipa care trece si nu mai suntem la fel cu ce am fost cu cateva clipe mai inainte. Oare suntem intotdeauna aceeasi persoana? Avem oare mereu aceleasi sentimente? Poti iubi un om si, deodata sa nu-l mai stimezi, ba chiar sa-l urasti. Si daca ii spunem ca nu-l mai pretuim, facem o greseala, caci, chiar daca faptul e un adevar, e un adevar momentan, care nu va mai fi un adevar peste o ora sau ziua urmatoare, sau in alte imprejurari. In schimb, fiinta careia ii destainuim sentimentul nostru va crede ca acesta este adevarul, o data pentru totdeauna. Si se va cufunda in disperare.

(...) Nici o consideraţie abstractă, chit că s-ar referi la probleme omeneşti, nu servea drept consolare nici unui om, să-i aline vreuna din tristeţile şi neliniştile ce poate chinui o fiinţă concretă în carne şi oase, o biată fiinţă cu ochi ce privesc temători (spre ce sau spre cine?), o făptură ce supravieţuieşte numai datorită speranţei. Pentru că, din fericire (se gîndea el), omul nu e alcătuit numai din disperare, ci şi din speranţă şi credinţă; nu numai din moarte, ci şi din dorinţa de a trăi; şi nu numai din singurătate, ci şi din clipe de înţelegere şi dragoste. Căci, dacă disperarea ar fi mai tare, ne-am lăsa cu toţii să murim sau ne-am sinucide; or, în nici un caz nu se întîmplă aşa. Ceea ce demonstra, după părerea lui, ce puţină importanţă avea raţiunea, nefiind raţional să avem speranţe în lumea în care trăim. Dar, din fericire, omul nu e aproape niciodată. o fiinţă raţională şi, de aceea, speranţa renaşte mereu în mijlocul calamităţilor. Şi chiar şi renaşterea e ceva atît de absurd, un absurd atît de subtil şi profund absurd, atît de lipsit de orice temei, e o dovadă că omul nu este o fiinţă raţională. Şi astfel, abia a ras un cutremur o vastă regiune din Japonia sau din Chile; abia au adus nişte inundaţii formidabile la moartea a sute de mii de copii în regiunea Ianţe; abia că un război crud si, pentru imensa majoritate a victimelor, fără sens, a mutilat, torturat, asasinat, violat, incendiat şi distrus femei, copii şi sate, că supravieţuitorii, cei care fără îndoială au asistat, înspăimîntaţi şi neputincioşi la acele calamităţi ale naturii sau ale oamenilor, chiar fiinţele care în momentele acelea disperate crezuseră că niciodată nu vor mai vrea să trăiască şi că niciodată nu o să-şi mai refacă viaţa şi că nici n-ar putea să şi-o refacă chiar dacă ar fi vrut, chiar bărbaţii şi femeile acelea, aceste fiinţe fragile încep îndată, din nou, ca nişte furnici proaste dar eroice, să reconstruiască mica lor lume de toate zilele: o lume mică, desigur, dar tocmai de aceea emoţionantă. Aşa că nu ideile erau cele care salvau omenirea, nu intelectul şi raţiunea, ci tocmai contrariul lor: acele nesăbuite speranţe ale oamenilor, furia nepotolită de a supravieţui, dorinţa de a respira pînă în ultima clipă, micul, încăpăţînatul lor eroism de toate zilele în faţa nefericirilor. Şi dacă angoasa e experienţa Neantului, ceva ca o dovadă ontologică a Neantului, oare speranţa nu e dovada unui Sentiment Ocult al Existenţei, ceva pentru care merită să lupţi?

(...) Intotdeauna m-a făcut să rîd lipsa de imaginaţie a acestor domni, care cred că, pentru a ajunge la un adevăr, faptele trebuie să „păstreze proporţiile cuvenite". Aceşti pitici îsi închipuie (au şi ei imaginaţie, desigur, dar o imaginaţie pitică) că realitatea nu depăşeşte statura lor, şi că nici nu e mai complexă decît creierul lor de muscă. Aceşti indivizi, care spun despre ei înşişi că ar fi „realişti", pentru că nu sînt capabili să vadă mai departe de vîrful nasului, confundă Realitatea cu un Cerc-cu-Diametrul-de-Doi-Metri care îşi are centrul în căpăţîna lor modestă. Nişte bieţi provinciali care rîd de ceea ce nu pot înţelege şi nu cred nimic din ceea ce ar putea fi în afara faimosului lor cerc. Cu şiretenia tipică a ţăranului, îi dau la o parte tot timpul pe nebunii care vin la ei cu planuri pentru descoperirea Americii, dar cumpără o cutie de scrisori de îndată ce ajung la oraş. Şi au tendinţa să considere logic (alt cuvinţel care le place!) ceea ce e pur şi simplu un fapt care ţine de psihologie. Obişnuitul se transformă astfel în rezonabil, mecanism prin care se ajunge ca eschimosului să i se pară rezonabil să-şi ofere nevasta primului venit, pe cînd unui european i se pare mai degrabă o nebunie. Acest soi de pier-de-vară au refuzat rînd pe rînd existenţa antipozilor, a mitralierei, a microbilor, a undelor herţiene. Nişte realişti care s-au individualizat prin faptul că au refuzat (de obicei prin ras, inmod energic, ajungînd chiar pînă la închisoare şi balamuc) viitoare realităţi.

Asta ca să nu mai zic nimic de celălalt aforism suprem „pastrînd proporţiile cuvenite". Ca şi cum în istoria omerii s-ar fi întîmplat ceva important care să nu fie o exagerare de la Imperiul Roman pînă la Dostoievski.

"Descartes si-a creat principiile teoriei sale pornind de la trei vise. Frumos inceput pentru un aparator al ratiunii!“

(...)Se stie foarte bine: francezii sînt oameni grozav de logici si mecanismul mintal al acelui Descartes de la Serviciul Vamal era imbatabil; Marsilia era în sud şi pe acolo e cald. Buenos Aires e mult mai la sud şi, deci, acolo trebuie să domneasca o caldura infernală. Ceea ce demonstrează la ce demenţă poate duce logica: printr-un raţionament corect poate fi desfiintat Polul Sud.

L-am liniştit (măgulindu-1), confirmînd prin asta cat de savant era. I-am spus că la Buenos Aires lumea umblă în chiloţi de baie si ca de îndată ce ne îmbrăcăm ne e cam prea cald. Drept care funcţionarul mi-a pus cu plăcere ştampila şi mi-a dat înapoi paşaportul, zîmbind: Allez-y! Mai civilizaţi-vă şi voi puţin!

(Ernesto Sabato - "Despre eroi si morminte")

Subcomandante Marcos si Paco Ignacio Taibo II - Mortii incomozi

2009-04-20T23:33:00.060+03:00

-Un amic de-al meu zice ca a parasit religia catolica din doua motive: comorile Vaticanului intr-o lume de sarantoci i s-au parut o injuratura de mama si, doi, in biserica nu ai voie sa fumezi. Banuiesc ca e valabil in toate religiile. Sunt de acord. Ideea de Dumnezeu ma enerveaza al dracului, a conchis Hector cu multa seriozitate.
(...)Parea sa fie un tip onest, genul despre care maica-sa spunea "un om cumsecade", referindu-se negresit la muncitori, laptari, instalatori, gradinari si vanzatori de bilete de loterie. Din cate-si amintea Hector, maica-sa nu spusese niciodata asa despre un burghez, nici mare, nici mic. O fi stiut ea ceva.
----------------------------------------------------
Deci va spuneam ca, daca vad cetateni care merg pe jos (se numesc ''pietoni''), masinile vor sa-i calce. Asa ca, daca n-ai masina, trebuie sa te feresti sa nu te calce sau sa iei microbuzul sau sa te bagi sub pamant si sa iei metroul. Cum ma dadeam jos din pesero si ma pomeneam pe strada, cum ma bagam sub pamant. Adica in metrou.

Metroul e ca un sir de masini lipite intre ele, de parca-ar fi legate cu o sfoara si una ar trage-o pe cealalta. Cand vine metroul, lumea de afara se inghesuie, se inghesuie si aia de-s inauntru, adica unii vor sa intre si altii sa iasa. Castiga ala care impinge mai tare. La inceput credeam ca asa fac oamenii de la oras sport si impingeam si eu din tot sufletul si incercam sa-i insufletesc cu lozinca aia de zice "poporul unit niciodata nu-i infrant", dar dupa aia mi-am dat seama ca nu, ca asa traiesc ei, impingandu-se. Adica aia care merg pe jos. Iar aia care merg cu masina se injura de mama la tot pasul. Deunazi i-am intrebat pe Andres si pe Marta care erau mai multi, oamenii, sau masinile? Mi-au zis ca oamenii. Atunci m-am gandit ca masinile erau mai importante decat oamenii: imediat iti dai seama ca orasul e facut pentru masini si pentru antene, dar nu pentru oameni. Asa ca, neputand sa incapa laolalta oameni si masini si antene, au sapat o groapa sub oras, adica sub pamant, unde e multa lume: barbati, femei, copii, batrani. Si politisti.

-------------------------------------------------------------------------------------------------
Stii dumneata cum se coc tradatorii? Nu apar de azi pe maine, azi se culca luptatori de gherila si maine se trazesc agenti ai guvernului. Pur si simplu devin slabi. Tradeaza din oboseala, din plictiseala, din inertie. E ca si cum materialul din care sunt facuti se moaie, tot tragand de el, se flescaieste, iar printre fibrele musculare se aduna rahatul, vechile temeri. Iar asta implica un autocontrol permanent, o gramada tot mai mare si mai densa de autoinselare si explicatii. Stii ce a facut Morales cand a implinit 25 de ani? Si-a turnat fosta nevasta la politia politica. Au torturat-o groaznic in beciurile de sub birourile pe care le aveau vizavi de Monumentul Revolutiei. Si stii cum si-a justificat Morales delatiunea? A zis ca o salva de la moarte. Si stii ce visa Morales? Visa ca fosta lui nevasta se plimba desculta pe nisipul unei plaje din Veracruz. In timp ce o violau de trei ori pe zi si ii spargeau dintii cu lovituri de picior.
------------------------------------------------------------------------------------------------------
Hector era un marxist existentialist, din aceia care cred ca socialismul determina constiinta; ca, dupa ce umblase atata timp cu cei patruzeci de hoti, Ali Baba ajunsese unul dintre ei si intrase in PRI. Hector credea ca daca esti prea mult timp scaun, sfarsesti prin a-ti placea sa tii in spate curul altora. Nu credea in rautatea naturala a guvernantilor. Credea ca daca stai prea mult la guvernare, sfarsesti prin a ajunge un ticalos, ca sederea la putere creeaza obsesia perpetuarii puterii, iar cand puterea politica se termina, ramane puterea banului, care e o alta forma de putere, de aceea sunt atatea sertare deschise care te invita sa bagi mana si atatea abuzuri; ca pentru a tine pe picioare tara care le placea, guvernatii Mexicului stabilisera in ultimii ani un soi de lege suprema, niciodata data publicitatii, ferecata in seiful sefului suprem: "Singurul principiu de subzistenta este principiul autoritatii." (...)
Hector mai credea ca in ultimii ani Mexicul fusese o tara esentialmente nedreapta, dominata de abuz de putere arbitrar, violenta impotriva celor lipsiti de aparare si, mai nou, de mediocritate, mitocanie, rautate si prost gust.
-------------------------------------------------------------------------------------------------

Nu sunt expert in "razboiul murdar", dar pot sa-ti spun ca cei de atunci sunt activi si acum, mai bine zis au fost reciclati. Guvernul schimbarii e mai curand guvernul raului reciclat.
-------------------------------------------------------------------------------------------------

(...)Belascoaran si Elias nu merg pe urmele unui asasinat, ci pe urmele ASASINULUI. Iar daca e vorba de cine cred eu, atunci el nu se va intoarce la locul crimei. El, asasinul, e sistemul. Da, sistemul. Cand e vorba de o crima, vinovatul trebuie cautat sus, nu jos. Sistemul e Raul, iar raii sunt cei care se afla in slujba sistemului.

Numai ca Raul nu este o entitate, un demon pervers si malefic in cautare de trupuri pe care sa le stapaneasca si, folosindu-se de ele, sa faca rautati, crime, asasinate, programe economice, fraude, lagare de concentrare, razboaie sfinte, legi, tribunale, crematorii si canale de televiziune.

Nu, Raul este o relatie, o postura, o pozitionare fata de celalalt. O optiune. Raul este sa alegi Raul. Sa alegi sa fii Rau fata de altul. Sa te transformi, din propria vointa, in calau. Sa-l transformi pe celalalt in victima.

-------------------------------------------------------------------------------------------------
Din capitolul XX: "Raul si Raii"

RAUL SI RAII VAZUTI DE MAGDALENA

Uite, Elias, tu poate o sa ma intelegi pentru ca esti indigen si stii cum simte unul discriminarea si rasismul. Cum sa-ti spun eu, e ca o ura fata de tot ce este diferit. Si ura asta nu inseamna doar ca se uita urat la tine, te iau in batjocura, te umilesc sau te insulta. E ceva care ajunge chiar la crima. Unele (unii) dintre noi au ajuns sa fie asasinate. Uneori se afla, alteori nu. Si nu ma refer la faptul ca ne omoara in timpul unui jaf sau al unui sechestru. Nu, ne omoara pentru ca avem curaj sa fim diferiti. In plus, pentru ca suntem ceea ce suntem, daca se intampla ceva ne banuiesc mai intai pe noi. Fiindca cred ca diferenta noastra nu e naturala, ci e o perversiune, ceva rau. De parca preferinta noastra sexuala ar fi produsul unei minti criminale, un semn de delicventa... sau de animalitate, caci un episcop ne-a comparat cu gandacii. Nu stiu cum se face, dar daca esti homosexual, lesbiana, transsexual sau lucratoare sexuala, esti banuit imediat de ceva rau. Asa ca trebuie sa ne ascundem diferenta, sa ne-o purtam pe strazi intunecate. Dar de ce sa ascundem ceea ce suntem? Muncim si noi ca oricare om, iubim si uram ca toata lumea, visam asa cum viseaza toti, avem calitati si defecte ca toata lumea, adica suntem egali, dar diferiti. Insa pentru ei nu suntem normali, suntem niste fenomene oribile, niste degenerati ce trebuie eliminati. Si nu ma intreba cine sunt "ei", ca n-am sa stiu sa-ti spun. Ei. Toti. Pana si cei care-si zic progresisti, democrati, de stanga. (...) Orasul sperantelor, sanchi. Da, caci daca unul ca noi pateste ceva, cu totii spun "o merita", "nu iese fum fara foc" sau ceva de genul asta. In plus, cand vrei sa insulti pe cineva nu faci referinta la orientarea lui sexuala? Nu-i zici "poponarule", "pidosnicule", "curva masculina', sau "fetita"? Dar ce sa-ti zic eu tie, daca "indianule" continua sa fie o insulta intr-o tara care s-a ridicat pe spinarea indigenilor? Cine sunt "ei"? Toti. Sau nici unul. E ceva ca o ambianta. E ceva in aer. Si mai sunt si ipocriti, caci aceiasi care ne insulta ziua vin noaptea sa ne caute "ca sa vada ce simti" sau pentru ca trupul lor sa marturiseasca ceea ce le refuza capul, adica ca sunt la fel ca noi. Sigur, uneori suntem si agresivi, dar numai asa ne putem apara. Daca esti tot timpul agresat, normal ca ne gandim ca toata lumea vrea sa ne faca rau. De ce trebuie sa fie asa? As vrea sa cred ce mi-ai spus tu, adica sa ma pot opera, sa-mi aduc corpul la ceea ce este, sa ma marit si sa fac copii. Dar nu mi-as minti copiii, le-as spune ce am fost. Si n-as vrea sa le fie rusine de mine. Sigur ca s-au mai schimbat lucrurile, homosexualitatea si lesbianismul nu mai sunt atat de persecutate, dar asta acolo sus, la oamenii cu bani si prestigiu. Dar aici jos, nicio schimbare. Raul e neputinta asta a oamenilor de a intelege diferenta, pentru ca a incerca sa intelegi inseamna a respecta. Iar oamenii persecuta lucrurile pe care nu le inteleg. Raul e neintelegerea, discriminarea, intoleranta. E peste tot. Sau nicaieri...

RAUL SI RAII VAZUTI DE DON QUIJOTE DE LA MANCHA SI SANCHO PANZA, SCUTIERUL SAU, vechi indreptatori de strambatati (acusi implinesc 400 de ani)

Intr-aceasta, descoperira trizeci sau patruzeci de mori de vant aflate pe acea campie, si, de indata ce le zari don Quijote ii spuse scutierului sau:
- Norocul ne calauzeste treburile mai bine decat ne-am putea-o noi dori, caci uite-acolo, prietene Sancho Panza, unde se arata treizeci de uriasi matahalosi, sau ceva mai multi, cu care am de gand sa intru-n lupta si sa le iau tuturoara viata, iar cu prazile de pe urma lor incepe-vom a ne imbogati, caci e razboi drept si este mare slujire adusa lui Dumnezeu a sterge de pe fata pamantului o samanta atat de pernicioasa.
- Care uriasi? - zice Sancho Panza.
- Cei pe care-i vezi acolo - raspunse stapanul sau -, cu bratele lungi, caci unii obisnuiesc a le avea de aproape doua leghe.
- Baga de seama, inaltimea ta - raspunse Sancho -, aia care se vad acolo nu sunt uriasi, ci mori de vant, iar ce pare bratele lor sunt aripile, care, invartite de vant, fac sa mearga piatra morii.
- Se vede bine - raspunse don Quijote - ca nu esti instruit in materie de aventuri: sunt uriasi, iar daca ti-e frica, pleaca de-aici si roaga-te in rastimpul cat eu unul voi intra cu ei in lupta crunta si inegala.
Miguel de Cervantes Saavedra, Ingeniosul hidalg don Quijote de la Mancha, Volumul I, 1605

RAUL SI RAII VAZUTI DE DONA SOCORRITO

(...)Poate ca merge pe 71 de ani. Poate ca fetita n-a implinit 5 ani.
Poate ca dona Socorrito spune acum ca lumea seamana cu o casa mare sau cu o inchisoare mica; ca lumea e plina de ferestre si de usi; ca lumea e un labirint plin de incaperi, unele intunecate, altele luminoase; ca lumea e plina de realitati diferite si uneori contradictorii; ca pe lumea asta fiecare realitate are doua usi, una este a Raului sigur, cealalta a Binelui nesigur; ca uneori omul poate sa aleaga incaperea in care vrea sa traiasca; ca alteori nu poate alege si viata si Raul il duc in alta parte; ca, daca poate sa aleaga, atunci trebuie sa aleaga de doua ori; ca, daca poate, omul trebuie sa aleaga unde vrea sa stea si sa mai aleaga si pe ce usa sa intre; ca treaba oamenilor mari e sa le arate fetitelor si baieteilor toate ferestrele posibile pentru a se putea uita din toate incaperile posibile; ca treaba oamenilor mari e sa lupte incontinuu pentru ca fetitele si baieteii sa fie liberi sa-si aleaga incaperea din lume in care vor sa traiasca, plus libertatea si resposabilitatea de a alege usa prin care sa intre in incaperea aceea; ca atuci poti fi tot ce vrei si unde vrei, dar trebuie sa alegi intre a fi bun si a fi rau.
Poate ca dona Socorrito spune ca Raul lupta ca sa nu existe libertatea si responsabilitatea de a alege incaperea si usa; ca barbatii si femeile care lupta impotriva Raului lupta de fapt pentru toate fetitele si toti baieteii, indiferent care le e culoarea, numele, marimea, nationalitatea, rasa sau limba; ca o lume noua nu foloseste la nimic daca nu facem nimic ca s-o schimbam pe cea pe care o avem; ca Raul se prezinta copiilor ca un alibi pentru relele sortii; ca aceia care lupta impotriva Raului vor ca, pur si simplu, copilaria sa fie o privire deschisa si curioasa.

RAUL SI RAII VAZUTI DE PEDRO MIGUEL, ziarist la ziarul mexiacan La Jordana

Insa actualul ocupant al Casei Albe (George Walker Bush, presedinte al Statelor Unite) vorbeste atat de Cel de Sus, incat ajungi sa te intrebi daca merita sa scuturi teologia de praf si s-o folosesti ca instrument de analiza a lumii contemporane (...). George Walker (...) pare sincer convins ca el si Dumnezeu (in aceasta ordine) fac o echipa formidabila. Fireste, presedintele considera ca ajutorul divin reprezinta un activ mai important decat traditionalele aliante terestre ale Statelor Unite (Frata, Germania, Spania, Canada). (...) Daca imparatia Cerurilor face parte din aceasta alianta, la ce bun sa te plangi ca o tarisoara sau alta paraseste alianta? Ce rost are sa formulezi o definitie clara a Raului, daca e limpede ca Raul e tot ce nu e de acord cu Domnul, care, la randul Sau, s-a dovedit a fi un strateg genial, un economist clarvazator si un promotor (re)electoral inspirat si precis?
"Bush si Dumnezeu", in La Jornada, 25 ianuarie 2005

RAUL SI RAII VAZUTI DE CHAPIS

Chapis e calugarita, maicuta, devotata Domnului, sau cum vreti sa spuneti. Congregatia religioasa din care face ea parte e, cum ar spune zapatistii, "cam foarte diferita": in loc sa se inchida pentru rugaciune sau sa-i momeasca pe bogati cu promisiuni de indulgente, membrii acesteia se dedica practicii crestinesti numita "operatiunea pentru saraci". Adica, cum spun chiar ei, muncesc cu amarastenii.
(...)Chapis vorbeste, Elias asculta.
-Problema cu Raul si Raii e geografica. Adica geografia raului a fost rasucita, intoarsa pe dos. Si uite asa, atunci cand spun istoria Facerii, bogatii rasucesc totul. Dupa ei, cerul, adica Dumnezeu, adica binele, e sus; Raul si Raii, adica Diavolul, sunt jos. Dar nu, Dumnezeu nu e sus. Ca sa indrepte greseala, Dumnezeu si-a trimis fiul, adica pe Christos, pe pamant. Ca sa demonstreze ca binele, adica cerul, nu era sus, departe de ce se petrecea pe pamant. Puternicii de atunci ii convinsesera pe toti ca pamantul era organizat aidoma cerului, adica sus erau bunii, adica stapanii, cai care porunceau, iar jos cei care ascultau, adica Raii. Cu alte cuvinte, cerul echivala cu guvernul si echivalentul lui Dumnezeu era stapanul. Asa justificau, si o fac si acum, ca trebuie sa-i asculti pe stapani pentru ca sunt buni. Uita-te la Bush, care se foloseste de Dumnezeu dupa cum are chef, adica il foloseste ca sa-si justifice rautatile.
(...)S-ar duce Dumnezeu la cei Rai? Nu, se duce la cei de jos si ne spune astfel ca binele nu e sus. Ca daca ar fi asa s-ar fi nascut in casa porcului ala de Salinas de Gortari sau afurisitului de Bill Gates, dar uite ca nu. Asa ca cerul nu e sus, si nici binele. Raul e sus la dreapta, cu bogatii, cu stapanii cei rai, cu cei care impieleaza poporul.
Pe de alta parte, nu stim daca binele e jos la stanga, dar merita sa incepem sa cautam de acolo. Si de-asta ma supara rau de tot afurisitii aia de episcopi si prelati care se aduna cu bogatasii, de-ajung pana sa si semene cu ei dupa cum se imbraca. Asa ca eu te sfatuiesc, daca tot cauti Raul si Raii, sa-i cauti sus si la dreapta, precis acolo vietuiesc.

RAUL SI RAII VAZUTI DE LEONARD PELTIER, amerindian, artist, scriitor si activist pentru drepturile indigenilor din SUA, actualmente detinut pe nedrept si ilegal

Sub pretextul securitatii si al progresului, guvernul ne "elibereaza" de pamanturile, resursele, cultura, demnitatea si viitorul nostru. Niciun tratat semnat cu noi nu este respectat. Folosesc cuvantul "elibereaza" intr-un sens sarcastic si ironic, tot asa cum ei folosesc termenul "pagube colaterale" atunci cand ucid barbati, femei si copii.
Ei spun ca cei ce-si apara pamantul sunt teroristi, salbatici si dusmanosi, ne acuza ca noi suntem agresorii. Cuvintele mele se indreapta acum nu spre indieni. Aveti grija acum, pana nu e prea tarziu, uitati-va la ce se face in numele vostru altora si cate distrugeri admiteti nespunand nimic. Insusi tratatul vostru, cel stabilit intre voi si guvern, e violat in fiecare zi, acest tratat cunoscut de obicei sub numele de Constitutie.
Din penitenciarul Leavenworth, Kansas, ianuarie 2004

RAUL SI RAII VAZUTI DE NUMITUL MORALES

Nu ca sunt cinic, sunt realist. Si adevarul e ca, daca nu-i razi tu pe ei, te rad ei pe tine. Sigur ca fac afaceri, si sa nu-mi veniti acum cu prostii din acestea ca etica si justitia pentru ca toate afacerile sunt murdare, doar e vorba sa cumperi ieftin si sa vinzi scump. Sau cum credeti voi ca si-au facut marile averi barbatii si femeile cele mai respectate din Mexic si din lume? Totul se cumpara si se vinde: pamantul, trupul, constiinta, patria. Da, asa e, n-am cumparat intotdeauna. Da, am luat cu japca, am jefuit, dar daca n-o faceam eu o facea altul. Si sunt oameni nascuti sa fie rasi, de parca ar avea scris pe frunte: "trage-mi-o".
Daca am tradat? Depinde de unde privesti. Dupa mine, doar am schimbat paradigma, ceea ce se face pretutindeni in lume, doar ca poarta denumiri precum "maturitate", "realism", "bun-simt".
Daca am ucis? Pai da, caci nu poti avansa fara sa-ti patezi mainile.
Nu, niciodata din fata. Nu din lasitate, dar imi facea rau sa vad ochii viitorilor morti. In plus, aveau sa moara oricum, eu doar le-am grabit despartirea. Ma rog, uneori recunosc ca mi-a fost frica sa-i omor din fata pentru ca era vorba de oameni curajosi.
Daca am inselat? Nu mai mult decat orice politician sau intreprinzator.
(...)Dar stiti care e stiinta ca sa iesi invingator in materie de rautate? Pai, trebuie sa cazi mereu in picioare, sa joci pe toate terenurile si cu toate echipele, sa te ai bine cu Dumnezeu si cu Dracul, sa i-o tragi celui caruia i-o trage altul mai tare, sa-ti pleci privirile in fata celui mai puternic si sa ti le ridici in fata celui mai slab. Pe scurt, sa faci politica moderna. Deci, in materie de rautate, trebuie sa ai un timing bun.
Ce? Sa ma uit in oglinda? Nu, de ce, daca ai influenta si bani toti te vad frumos. Daca am vreo aspiratie? Cum sa nu, uite, aspir sa ajung la batranete fara probleme si cu salteaua burdusita de carti de credit, basca niste milioane in banci din strainatate. Vedeti si voi cata mila inspira batraneii, n-are importanta ce porcarii au facut si cati crestini au trimis pe lumea cealalta.
In afacerea asta cu raul spilul e sa ajungi la batranete, pai nu? Spuneti, ati vazut vreun batranel condamnat? Militarism politic? Pai, ma schimb dupa cum bate vantul, adica-mi schimb convingerile politice precum chilotii. Orice partid te primeste daca stii cum sa te faci atractiv. Banul, da, asta cauta ei, asta cautam cu totii. Iar eu stiu unde se gaseste banul si ce trebuie facut ca sa-l dobandesti.
Daca mi-e frica de justitie? Nu ma face sa rad: tot n-ai inteles ca justitia suntem noi?

RAUL SI RAII VAZUTI DE ANGELA Y. DAVIS, luptatoare nord-americana impotriva rasismului si a represiunii politice. A fost inchisa ilegal si pe nedrept.

Mult trambitatul scop al politiei - "apararea si slujirea populatiei" - devine caricatura groteasca a apararii si slujirii intereselor opresorilor nostri, nu ne slujeste pe noi, ci se afla in slujba justitiei. Fascismul e un proces, creste si se dezvolta aidoma uni cancer. Daca azi amenintarea fascismului se limiteaza la institutiile legii, la fortele politienesti, aparatul judecatoresc si penal, actionand impotriva rezistentei deschise sau latente a nationalitatilor oprimate, maine ar putea ataca clasa muncitoare in masa si chiar democratiile moderne.
Din inchisoarea Districtuala Marin, SUA, mai 1971

RAUL SI RAII VAZUTI DE RUSUL

Sa renegi ceea ce esti. Sa-ti pierzi memoria. Sa-ti vinzi demnitatea. Sa-ti fie rusine ca esti indian sau negru sau chicano sau musulman sau galben sau alb sau rosu sau gay sau lesbiana sau transexual sau slab sau gras sau inalt sau scund. Sa-ti uiti istoria. Sa uiti de tine insuti. Sa accepti ce-ti baga pe gat cei puternici. Sa te predai. Sa nu lupti. Sa te faci ca nu vezi ca afurisitii aia de fascisti pun mana pe tot. Sa accepti totul in viata si sa-i lasi pe cei puternici sa-si faca meandrele cu noi. Sa te lasi pacalit prin mass-media. Sa te certi cu cei la fel de amarati ca si tine. Sa-i lasi sa-ti ia pamantul si sa te otraveasca cu afurisitele lor de produse modificate genetic.
Sa nu spui nimic impotriva razboaielor de dominatie. Sa votezi cu Bush. Sa-ti faci cumparaturile la Wall-Mart. Sa te minti singur si sa-i minti si pe ai tai. Sa-i lasi sa te abuzeze, sa te omoare, sa te insele si, pana la urma, sa iasa asa cum vor ei. Acesta este Raul. Plus altele de care nu-ti mai spun ca m-am enervat.

RAUL SI RAII VAZUTI DE CHINEZ

Exista un soi de Internationala a dreptei. Da, exact asa cum a fost o Internationala a stangii, desi dupa aia s-a cam dus dracului si a disparut. (...) Pai da, Internationala stangii n-a fost pusa pe butuci de imperialism sau de CIA, noi insine i-am dat la cap si, gata, kaput cu Internationala. Numai ca cea a dreptei n-a disparut si se reorganizeaza. Caci asta e globalizarea neoliberala, o reorganizare internationala a dreptei. Dar, ce sa vezi, ca dreapta a invatat ceea ce n-am invatat noi, adica stanga cea veche, nu aia de acum care nu ajunge nici macar la centru. Si asa se face ca dreapta are o sectiune deschisa si una clandestina. Si a invatat sa se infiltreze. A infiltrat biserica, partidele politice, mijloacele de comunicare, universitatile, intreprinzatorii, sindicatele, armata, politia, judecatorii, deputatii si senatorii, pana si echipele de fotbal.

RAUL SI RAII VAZUTI DE MUMIA ABU JAMAL, ziarist si militant impotriva rasismului, in prezent condamnat la moarte pe nedrept si in mod ilegal in SUA (aici se refera la recentele pagube provocate de tsunamiul de pe coastele Asiei)

Exista si alt razboi al apei care se prefigureza si poate afecta viata a milioane de oameni (...). Pe tot globul, in Africa, Asia si America Latina - inclusiv aici, in America de Nord -, lumea traieste sub amenintarea cooperativizarii apei si a sistemelor de distributie a apei. Apele pamantului, care au fost inca din zorii civilizatiei umane pentru folosul comunitatii, devin rapid o marfa in plus, ceva ce se poate vinde. Daca iti poti permite sa cumperi, perfect. Daca nu, e rau (...). Pe scurt, in apa sunt bani, iar unde sunt bani sunt si corporatii care vor sa obtina profit. Acesta e aspectul obscur, invizibil si tradator al globalizarii pe care o promoveaza guvernele occidentale si corporatiile. Totodata este si esenta reala a privatizarii: sa pui mana pe o mostenire comuna a naturii si s-o transformi in propietate privata, una in plus.
Death Row, Pennsylvenia, SUA, 30 decembrie 2004

RAUL SI RAII VAZUTI DE PABLO NERUDA, chilian, poet si militant de stanga.

Am vazut Raul si Raii, dar nu in barlogul lor.
E un basm ca rautatea ar avea un salas.
(...)
Am gasit rautate la tribunale
la Senat am vazut-o bine imbracata si pieptanata,
indreptand dezbaterile si ideile direct spre buzunare.
Raul si Raii
tocmai ieseau din baie: sclipeau
de multumire,
erau perfecti in suavitatea
falsei lor bune-cuviinte
Fragment din "Se reune el acero" (1945), in Canto General

RAUL SI RAII VAZUTI DE MANUEL VAZQUAZ MONTALBAN, scriitor catalan si critic feroce al dreptei (dar si al stangii)

Nu. Nu exista adevaruri unice, nici lupte finale, dar mai e inca posibil sa ne orientam dupa adevarurile posibile impotriva neadevarurilor evidente si sa luptam cu ele. Poti vedea o parte de adevar si sa n-o recunosti. Dar e cu neputinta sa contempli Raul si sa nu-l recunosti. Binele nu exista, insa Raul mi-e teama ca da.
Din "Pamflet de pe planeta maimutelor", sfarsitul lui 1994

dark side of Rousseau

2009-04-20T15:40:00.002+03:00

Desi Rousseau scrie despre Vointa Generala in termeni de libertate, ea este in esenta un instrument autoritar, o prefigurare timpurie a “centralismului democratic” promovat de Lenin. Legile facute sub Vointa Generala trebuie sa aiba, prin definitie, autoritate morala. “Oamenii care fac legi pentru ei insisi nu pot fi nedrepti”. “Vointa Generala este intotdeauna corecta”.

Mai mult decit atit, dat fiind ca Statul este “bine intentionat” (i.e., obiectivele sale pe termen lung sint dezirabile), interpretarea Vointei Generale poate fi lasata fara probleme in grija liderilor, deoarece “ei stiu bine ca Vointa Generala favorizeaza intotdeauna decizia cea mai conforma cu interesul public”. Deci orice individ care se gaseste in opozitie cu Vointa Generala savirseste o greseala

Statul lui Rousseau nu este doar autoritar: este si totalitar, din moment ce comanda fiecare aspect al activitatii umane, inclusiv gindirea. In termenii contractului social, individual era obligat sa se “instraineze de sine, cu toate drepturile sale, in favoarea intregii comunitati” (i.e. Statul). Rousseau a sustinut existenta unui conflict imposibil de eradicate intre natura egoista a omului si indatoririle sale sociale, intre Om si Cetatean. Si asta il facea nefericit.

Rolul contractului social, si al Statului pe care acesta il instituia, era de a-l face pe om din nou intreg: “Fa-l pe om sa fie una, si il vei face cum nu se poate mai fericit. Da-l intreg Statului sau lasa-l intru totul siesi. Daca ii imparti insa inima, il sfisii in doua”. Trebuie de aceea ca cetatenii sa fie tratati precum copiii, iar educatia si gindurile lor trebuie controlate, sadind “legea sociala in adincul inimii lor”. Atunci ei devin “oameni sociali prin natura lor si cetateni prin inclinatiile lor; vor fi una, vor fi buni, vor fi fericiti, iar fericirea lor va fi cea a Republicii”

Aceasta procedura cerea o supunere totala. In forma initiala a juramintului din contractul social elaborat pentru proiectata constitutile a Corsicii se spune: “Ma alatur, cu trupul, bunurile, vointa si intreaga mea putere, natiunii corsicane, garantind proprietatea ei asupra mea, a mea personal si a tuturor celor care depind de mine”. Astfel Statul ar “poseda oamenii si intreaga lor putere” si ar controla toate aspectele vietii lor sociale si economice, care ar fi spartana, indreptata impotriva luxului si antiurbana, poporul neavind acces in orase decit pe baza unei permisiuni speciale.

Intr-o serie de privinte, Statul planuit de Rousseau pentru Corsica il anticipeaza pe acela pe care regimul Pol Pot a incercat sa-l creeze pentru Cambodgia, fapt deloc surprinzator din moment ce liderii educati la Paris ai regimului erau cu totii imbibati de ideile lui Rousseau. Desigur, Rousseau credea in mod sincer ca un asemenea Stat ar fi fost satisfacator deoarece poporul ar fi fost invatat sa-l placa.

Nu a folosit termenul de “spalare pe creier”, dar a scris: “Aceia care controleaza opiniile poporului ii controleaza actiunile”. Un asemenea control se instituie tratindu-i pe cetateni, din frageda pruncie, ca pe copii ai Statului, invatati “a se defini doar prin relatia dintre ei si corpul Statului”. “Caci, nefiind nimic decit prin el, ei nu vor fi ceva decit pentru el. El va avea tot ceea ce au ei, si va fi tot ceea ce sunt ei.”. O data in plus, aceasta anticipeaza doctrina fascista centrala a lui Mussolini: “Totul in cadrul Statului, nimic in afara Statului, nimic impotriva Statului.”

Procesul educational era deci cheia succesului ingineriei culturale de care era nevoie pentru a face Statul acceptabil si a-l incununa de succes; esenta ideii lui Rousseau era modelul cetateanului-copil si al Statului-parinte, si a insistat asupra faptului ca guvernul trebuia sa raspunda integral de educarea tuturor copiilor. De aici – si aceasta este adevarata revolutie produsa de ideile lui Rousseau – el a deplasat procesul politic in chiar centrul existentei umane facind din legislator, care este si un pedagog, un nou Mesia, capabil sa resolve toate problemele umane prin crearea unor Oameni Noi.

“Totul”, scria el, “este la origini dependent de politica”. Virtutea este produsul unei bune guvernari. “Viciile apartin nu atit omului, cit omului prost guvernat”. Procesul politic si noul tip de stat caruia ii da nastere sint remediile universale ale racilelor umanitatii. Politica va rezolva totul. Astfel, Rousseau a pregatit tiparul pentru principalele deziluzii si nebunii ale secolului al XX-lea.

(Paul Johnson - Intelectualii, ed. Humanitas)

turistul si vagabondul ca metafore ale postmodernitatii

2009-04-19T23:21:00.004+03:00

Vagabondul calatoreste printr-un spatiu nestructurat; ca un ratacitor in desert, ce cunoaste doar urmele propriilor pasi si batut din nou de vint in clipa cind trece, vagabondul structureaza locul ce se intimpla sa-l ocupe in acel moment, numai pentru a demonta iarasi structura atunci cind pleaca.

(...) Dar mai exista o metafora a vietii postmoderne: cea a turistului. Poate doar impreuna, vagabondul si turistul sint capabili sa exprime intreaga realitate a acelei vieti. Ca si vagabondul, turistul stie ca nu va sta mult acolo unde a ajuns (...) Turistii platesc pentru libertate; dreptul de a desconsidera preocuparile si sentimentele naturale, dreptul de a-si crea propria retea de intelesuri, le obtin printr-o tranzactie comerciala. Libertatea vine printr-o intelegere contractuala, volumul ei depinde doar de capacitatea de a plati, si, o data cumparata, libertatea devine un drept pe care turistul il poate pretinde cu voce tare.

(...) Inca o trasatura uneste viata vagabondului si cea a turistului. Amindoi se misca prin spatiile unde traiesc alti oameni; acesti alti oameni se pot ocupa de organizarea spatiului, dar rezultatele muncii lor nu-l afecteaza pe vagabond si mai ales pe turist. Cu localnicii, vagabondul si turistul nu au decit cea mai scurta si mai formala intilnire ( false intilniri)

(...) Un lucru pe care viata vagabondului si cea a turistului nu sint prevazute a-l contine si cel mai adesea sint scutite a-l contine, este responsabilitatea morala, stinjenitoare, frustranta, ce ucide bucuria si provoaca insomnii. Placerile din sala de masaj vin fara gindul trist despre copiii vinduti pentru prostitutie; aceasta din urma, ca si restul lucrurilor alese de bastinasi, nu constituie nici raspunderea, nici vina, nici fapta turistului, si nu exista nimic din ceea ce ar putea el faca ca sa indrepte lucrurile.(...) Responsabilitatea morala dispare atunci cind "toata lumea o face", ceea ce, inevitabil, inseamna si ca "toate lumea o poate face", chiar daca aceasta vine o data cu "nimeni nu o face". Turistul nu inseamna nimic bun pentru moralitate.

(...) Ca si vagabondul, turistul este extrateritorial, dar spre deosebire de vagabond, el isi traieste extrateritorialitatea ca pe un privilegiu, ca independenta, ca dreptul de a fi liber, liber sa aleaga, o ca o permisiune de a restructura lumea.

Zygmunt Baumann - Etica postmoderna

hakim bey - haosul

2009-04-19T17:53:00.001+03:00

sursa: http://whitefireonblackfire.wordpress.com/2009/02/

Haosul nu a murit niciodata. Lespede primordiala necioplita, unic monstru adorabil, inert si spontan, mai ultraviolet decat orice mitologie (precum umbrele dinaintea Babilonului), prima unitate existentiala nediferentiata inca radiind senina precum flamurile negre ale Asasinilor, intamplatoare si intoxicata perpetuu.

Haosul apare inaintea tuturor principiilor de ordine si entropie- nici zeitate nici larva, dorintele sale imbecile inconjoara si definesc fiecare coregrafie posibila, toate elementele eterice si flogistice: mastile sale sunt cristalizari ale propriului anonimat, asemenea norilor.

Totul in natura este perfect real inclusiv constienta, nu exista absolut niciun motiv de alarmare. Nu numai ca lanturile Legii au fost rupte, nu au existat niciodata; demonii nu au pazit niciodata stelele, Imperiul nu a fost niciodata inceput, Eros nu si-a lasat barba niciodata.

Nu asculta ce s-a intamplat: ei te-au mintit, ti-au vandut idei despre bine si rau, ti-au dat indoiala corpului tau si rusinea profetiei tale haotice, au inventat cuvinte de dezgust pentru iubirea ta moleculara, te-au hipnotizat cu nepasare, plictisit cu civilizatie si toate emotiile sale arghirofile.

Nu este nici o devenire, nici o revolutie, nici o lupta, nici o cale; esti deja monarhul propriului invelis- libertatea ta inviolabila asteapta sa fie completata numai de catre dragostea altor monarhi: o politica a visarii, urgenta ca albastrul cerului.

Lepadarea tuturor drepturilor si ezitarilor iluzorii ale istoriei necesita economia unei legendare Epoci de Piatra- samani nu preoti, barzi nu lorzi, vanatori nu politisti, culegatori de lenevie paleolitica, gentili ca sangele, dezbracati pentru un semn sau pictati ca pasarile, plutind pe valul existentei clare, prezentul atemporal.

Agenti ai haosului arunca priviri incandescente catre orice sau oricui capabil a fi martor conditiei lor, febrei luminii si placerilor. Sunt treaz numai in ceea ce iubesc si doresc pana la teroare- orice altceva e doar mobilier blindat, anestezie cotidiana, apatie sub-reptiliana a regimelor totalitare, cenzura banala si durere inutila.

Avatarii haosului actioneaza ca spioni, sabotori, criminali ai amorului obsesiv, nici altruisti nici egoisti, accesibili precum copiii, manierati precum barbarii, rosi de obsesii, someri, dereglati senzual, ingeri salbatici, oglinzi ai contemplarii, ochi precum florile, pirati ai tuturor semnelor si sensurilor.

Iata-ne facind crapaturi intre peretii bisericilor, scolilor statului si fabricilor, toti monolitii paranoizi. Separati de trib prin nostalgia salbatica, ne fortam calea catre cuvinte pierdute, bombe imaginare.

Ultima manifestare posibila este cea care defineste perceptia insasi, o coarda de aur invizibila ce ne leaga: dansuri ilegale pe coridoarele tribunalului. Daca te-as saruta aici ar numi-o un act de terorism– sa ne luam deci pistoalele la culcare si sa trezim orasul in miezul noptii- banditi beti sarbatorind cu pesticide, mesajul gustului de haos.

Hakim Bey
- CHAOS: THE BROADSHEETS OF ONTOLOGICAL ANARCHISM, 1985

hakim bey - copiii salbatici

2009-04-19T17:37:00.006+03:00

sursa: http://whitefireonblackfire.wordpress.com/category/manifest/

Impenetrabila carare de lumina a lunii pline– Mai, miez de noapte intr-un stat care incepe cu “A,” atat de bidimensional ca abia s-ar putea spune ca poseda vreo topografie– manunchiul de raze atat de urgent si tangibil incat trebuie sa trasezi umbrele pentru a putea gandi in cuvinte.

Nu se pune problema scrierii pentru Copii Salbatici. Ei gandesc in imagini– proza nu este pentru ei un cod pe deplin digerat si osificat inca, precum pentru noi niciodata cu totul demn de incredere.

Ai putea scrie despre ei, astfel incit altii care au pierdut lantul de argint sa poata urma. Sau scrie pentru ei, facand din POVESTE si SIMBOL un proces al seductiei inspre propriile memorii paleolitice, o atractie barbara a libertatii (haosul precum HAOSUL il intelege).

Pentru aceasta specie alterexistentiala sau “al treilea sex”, les enfants sauvages, fantezia si Imaginatia sunt inca nediferentiate. JOACA nestrunita: in unul si acelasi timp sursa Artei noastre si a celui mai rar eros al intregii rase.

A imbratisa dezordinea atat ca izvor nesecat de stil cat si depozit voluptos, esenta a civilizatiei noastre straine si oculte, a esteticii noastre conspirative, a spionajului nostru lunatic– aceasta e fapta (sa admitem) fie a vreunui fel de artist, fie a unui copil de 10-13 ani.

Copii ai caror simturi pure ii tradeaza intr-o brilianta vrajitorie de placeri minunate reflecta ceva salbatic si obscen in firea realitatii insasi: autentici anarhisti ontologici, ingeri ai haosului– gesturile lor si izurile corpurilor propaga in jurul lor o jungla de prezenta, o padure de prestiinta completa cu serpi, arme ninja, broaste testoase, samanism futuristic, incredibil gunoi, urina, fantome, lumina soarelui, masturbare, cuiburi si oua de pasari– agresiune voioasa impotriva adultilor* acelor Campii de Jos atat de neputiinciosi sa absorba fie epifanii distructive, fie creatie sub forma unor absurditati fragile dar suficient de ascutite sa taie lumina lunii.

Si totusi locuitorii acestor inferioare dimensiuni divergente au convingerea ca detin controlul asupra destinelor Copiilor Salbatici– si jos aici, asemenea convingeri vicioase intr-adevar sculpteaza majoritatea realitatii pur intamplatoare.

Singurii care doresc cu adevarat sa impartaseasca destinul tulburator al acelor dezertori primitivi sau insurgenti minori in loc sa-l dicteze, singurii care pot pricepe ca aprecierea si dezlantuirea constituie acelasi act– acestia sunt in mare parte artisti, anarhisti, perversi, eretici, o sleahta separata (atat intre ei, cat si de lume) sau capabila sa se uneasca numai cum copiii salbatici ar putea, priviri tainuite de-a lungul si de-a latul unei mese in timp ce adultii flecaresc din spatele mastilor.

Prea tineri pentru motociclete– exmatriculati, poeti abia pubescenti ai unor serbede orase feroviare pierdute– un million de scantei plonjand din artificiile lui Rimbaud si Mowgli– teroristi zvelti ai caror bombe vulgare sunt compacte de iubire polimorfa si cioburi pretioase de cultura populara– punkeri pistolari visand sa-si gaureasca urechile, biciclisti animisti alunecand in amurgul de staniu prin strazi Prospere de flori accidentale– tigani tardivi inotind in pielea goala, zambind privind piezis, pirati ai puterii- totemuri, mici cutite alterate si foliate de pantere– ii simtim pretutindeni– publicam aceasta oferta pentru a da la schimb coruptia propriilor iluminari si desfatari pe ticalosia lor perfect gentila.

Si fiti atenti: realizarea noastra, eliberarea noastra depinde de a lor– nu pentru ca mimam Familia, acei “avari ai iubirii” care se mentin ostatici pentru un viitor banal, nici Statul care ne educa pe toti sa ne stingem sub orizontul evenimentelor unei “utilitati” anoste– nu– ci pentru ca noi si ei, cei salbatici, ne reflectam reciproc, uniti si marginiti de acel lant de argint ce defineste hotarul senzualitatii, infractiunii si viziunii.

Impartasim aceiasi dusmani si mijloacele noastre in scopul unei triumfatoare evadari sunt si ele aceleasi: deliranta si obsesiva JOACA, actionata de stralucirea spectrala a lupilor si a copiilor lor.

*orig. groan-up (joc de cuvinte)
groan= s. oftat, vaiet (vb. a fi incarcat)

-Hakim Bey, The Broadsheets of Ontological Anarchism

2009-04-13T05:01:00.007+03:00

hakim bey - poezia terorista

2009-04-11T23:09:00.003+03:00

DANSURI CIUDATE O NOAPTE intreaga pe holuri destinate activitatilor bancare computerizate. Manifestatii pirotehnice neautorizate. Arta de teren, lucrari de pamant ca bizare artefacte extratereste imprastiate in parcuri nationale. Intruziuni in domicilii, insa in loc de furt, lasa obiecte Poetic-Teroriste.

Rapeste un om si fa-l fericit. Alege pe cineva la intamplare si convinge-l ca este mostenitorul unei bogatii enorme, uluitoare si inutile– sa zicem 7500 kilometri patrati din Antarctica sau un elefant de circ imbatranit sau un orfelinat din Bombay sau o colectie de incurcaturi alchemice. Mai tarziu va realiza ca pentru cateva momente a crezut in ceva extraordinar si poate prin urmare va fi impulsionat sa caute un mod mai intens de a trai.

Plaseaza placi de bronz comemorative in locuri (publice sau private) in care ai trait revelatii sau ai avut o experienta sexuala desavarsita etc.

Dezbraca-te pentru un semn.

Organizeaza o greva in scoala sau la locul de munca pe motiv ca nu iti satisface nevoia de indolenta si frumusete spirituala.

Arta grafitti a imprumutat ceva farmec pasajelor subterane urate si monumentelor publice rigide– arta Poetic-Terorista poate de asemenea fi creata pentru spatii publice: poeme mazgalite in toaletele tribunalurilor, fetisuri marunte abandonate in parcuri si restaurante, arta xerox sub stergatoarele masinilor parcate, sloganuri cu majuscule lipite pe peretii terenurilor de joaca, scrisori anonime trimise catre destinatari alesi la intamplare sau nu (frauda postala), transmisii radio clandestine, ciment umed…

Reactia audientei sau estetica socului produs de Poezia Terorista ar trebui sa fie cel putin la fel de violenta precum emotia terorii– dezgust puternic, stimulare sexuala, fior superstitios, bresa intuitiva subita, anxietate dadaista– indiferent daca Poezia Terorista are ca tinta o persoana sau mai multe, indiferent daca este “semnat” sau anonim, daca nu produce schimbare in viata cuiva (in afara de artist) este un esec.

Poezia Terorista reprezinta un act intr-un Teatru al Cruzimii lipsit de scena, de randuri de scaune, de bilete si de pereti. Pentru a functiona intr-o oarecare masura, categoric Poezia Terorista trebuie sa fie divortat de toate structurile conventionale ale consumului de arta (galerii, publicatii, media). Chiar si tacticile de gherila situationiste ale teatrului stradal sunt poate prea cunoscute si previzibile acum.

O seductie rara indeplinita nu numai pentru cauza satisfactiei mutuale, ci si ca o manifestare lucida intr-o viata deliberat frumoasa– poate constitui TP esential. Teroristul Poetic se comporta precum un escroc ai carui obiectiv nu sunt banii, ci SCHIMBAREA.

Nu crea Poezie Terorista pentru alti artisti, fa-o pentru oameni care nu vor realiza (pret de cateva momente) ca ce ai produs e arta. Evita categoriile artistice recognoscibile, evita politica, nu sta prin preajma pentru argumente, nu fi sentimental; fi crud, asuma-ti riscuri, vandalizeaza doar ceea ce trebuie desfigurat, fa ceva ce copiii isi vor aminti tot restul vietii– dar nu fi spontan decat daca Muza Poeziei Teroriste te poseda.

Imbraca. Lasa un nume fals. Fi legendar. Cel mai stringent terorist poetic este impotriva legii, insa nu fi prins. Arta drept crima; crima drept arta

sursa: http://whitefireonblackfire.wordpress.com/

Schizo-analize

2009-04-11T23:02:00.001+03:00

sursa: http://isidoreisou.org/

Doar ideea poate injecta veninul. Micropolitica. Devenind femeie. Schizo-analize. O revolutie nu inseamna a servi cina, a scrie un eseu, a desena o pictura, sau a broda. Nu e nici rafinata, nici gentila, nici temperata, nici draguta, nici curtezana. Este tocmai o insurectie. Lasa o suta de flori sa infloreasca. Exista o mare dezordine sub rai…situatia este excelenta. In 1644, ultimul imparat Ming ..s-a spanzurat de copacul de acolo. Orice miscare din istoria care a incercat sa se perpetueze a devenit reactionara. Toate luptele se bazeaza pe deceptii. Luptele devin deceptii. Dar iti imaginezi ce-as putea face daca as face tot ce-as putea ? S-a prefigurat tot, mai putin cum sa traim.

Fascismul nu se defineste prin numarul victimelor, ci prin felul de a le omora. Libertatea este ceea ce faci cu ceea ce ti s-a facut. Urasc victimele care-si respecta executorii. Poti taia toate florile dar n-o sa poti impiedica primavara. Tinerilor de peste tot li s-a permis sa aleaga intre iubire si un tomberon. Peste tot au ales tomberonul. A fi bogat astazi inseamna a fi in posesia unui numar exorbitant de obiecte fara folos. Munceste ca sa supravietuiesti, supravietuieste consumand, supravietuieste pentru a consuma : ciclul e complet. Cei care nu doresc sa se miste nu-si vor observa lanturile. Mai bine sacrifici totul decat sa traiesti in sclavie. Aminteste-ti ca o furtuna este intotdeauna o oportunitate pentru pini si brazi spre a-si arata taria si stabilitatea.

Suntem pesimisti din cauza inteligentei, dar optimisti datorita vointei. Si totusi oamenii au ajuns sa se recunoasca in propriile bunuri; isi regasesc sufletul in masina, sistem audio, mobila de bucatarie. Dar nici chiar orice problema pe care o ai cu prietenul/prietena tau/ta nu este o cauzalitate a sistemului de productie capitalist. Schimba-ti viata acum. Nu miza pe viitor, actioneaza acum, fara intarziere. Toate marile realizari si ganduri au un inceput ridicol. La orice colt al strazii absurditatea te poate lovi direct in fata. Toamna este o a doua primavara in care fiecare frunza devine o floare. Nu merge in urma mea; s-ar putea sa nu conduc. Nu merge in fata mea; s-ar putea sa nu te urmaresc. Doar mergi pe langa mine.

Orice act de rebeliune este o expresie a nostalgiei fata de inocenta si esenta lucrurilor. Libertatea nu e altceva decat sansa de a fi mai bun. Societatea bazata pe productie este doar productiva, nu si creativa. In mijlocul iernii am aflat ca in mine exista o vara invincibila.

Amelie Nothomb - Peplum

2009-03-30T17:23:00.007+03:00

"-Nu exista decat o singura istorie - Energia. Nu exista decat o singura politica-energia. (...) Numai elita are dreptul la energie. Eu, cel care-ti vorbeste, sunt unul dintre oligarhi. "

-Imposibil. Daca ai fi fost din epoca noastra ai fi fost indrumata, de la cea mai frageda varsta, catre straturile de jos ale populatiei. Oamenii din elita nu sunt deloc inclinati sa se amestece cu cei pe care ii numim "paria mintali".
-Si ce soarta le este rezervata acestor paria?
-Femelele mulg balenele si hranesc strutii. Masculii muncesc in abatoare, in agricultura si pazesc depozitele.
-Dar muncitorii?
-Muncitorii sunt o caseta mai sus.
-Functionari mai exista?
-Nu.
-Atunci unde sunt plasati cei care nu sunt buni de nimic?
-In uzinele de cuvinte incrucisate.
-Poftim?
-Da. Ne-am dat seama ca jocurile de cuvinte incrucisate realizate pe calculator nu prezentau niciun interes. Asa ca, pentru ca oamenii aceia sa aiba impresia ca sunt folositori si sa nu ameninte pacea sociala, noi am creat numeroase uzine de cuvinte incrucisate. (...)Celor de 80-100, cu alte cuvinte, cei al caror coeficient de inteligenta se situeaza intre 80 si 100. acestia constituie 90% din populatie. Ei constituie tinta principala a oricarei politici responsabile, deoarece sunt cei mai numerosi. Esti o sfecla. Asa ii numim noi pe cei de 50-80. Mai jos de 50, nu se mai poate vorbi de fiinte umane. Ii numim palnii. Mai exista caducii: cei de 100-120. Ei reprezinta principala probleama. Nu prea stim unde sa-i situam, cu atat mai mult cu cat nu se remarca prin supunere.Noi incercam sa-i orientam spre o cariera artistica. Mai exista mica elita, constituita din cei de 120-130, elita: cei de 130-150. Vine apoi marea elita: cei de 150-190. Dincolo de 190 se afla granzii, pur si simplu.
-A fi judecat dupa inteligenta este la fel de nedrept ca si a fi judecat dupa frumusete. Si una, si cealalta sunt, in proportie de 65% innascute. Sunt, deci, criterii egale in inechitate. Nu te mai preface ca esti scandalizata. Criteriul acesta exista dintotdeauna. Epoca noastra s-a multumit sa-l oficializeze."

Mark Twain - "Strainul misterios"

2009-03-12T07:14:00.008+02:00

"Imi ziceam in sinea mea ca tare-as vrea sa vad cum arata o temnita pe dinauntru. Satan imi auzi gandul si iata-ne in inchisoare, chiar in camera de tortura. Erau acolo roata si toate celelalte instrumente. Pe pereti atarnau unul sau doua feliare chioare, care dadeau locului o-nfatisare si mai sinistra. Erau si oameni acolo, chiar si calai, dar nu ne-a observat nimeni fiindca eram invizibili. Un tanar zacea legat. Satan imi spuse ca-l banuiesc de erezie. Calaii se pregateau sa-l faca sa vorbeasca. Ii cereau omului sa-si marturiseasca vina, dar el o tinea mortis ca n-are ce sa marturiseasca fiindca nu-i nimic adevarat. Atunci ii infipsera sub unghii aschie dupa aschie si tanarul urla de durere. Satan nu era tulburat defel, dar eu n-am putut sa-ndur si-a trebuit sa ma scoata-n graba de-acolo. Mi se facuse rau si-abia ma tineam pe picioare. Aerul proaspat ma aduse insa in simtiri. In drum spre casa i-am spus ca era ceva bestial, animalic.
- Ba nu, omenesc. Sa nu insulti animalele, fiindca nu merita o palma ca asta. Asa e stirpea voastra, continua el, josnica. Mintiti tot timpul, gasiti virtuti pe care nu le-aveti, dar le refuzati totdeauna animalelor mai presus de voi, desi numai ele au virtutile-alea cu adevarat. Nici un animal n-a facut vreodata un act de cruzime. Cruzimea e talentul exclusiv al celor cu simt moral. Cand un animal provoaca suferinta, o face inconstient. Nu-i nimic rau in asta, pentru ca el nu stie ce-i raul. Si nu provoaca suferinta din placere. Numai omul face asta, inspirat de simtul ala moral al lui. Un simt care te face sa deosebesti binele de rau si-ti da libertatea sa-l alegi pe cel care-ti convine. Si ce castiga omul din asta? Alege tot timpul. Dar in noua cazuri din zece alege raul. Raul nici n-ar trebui sa existe. Si de n-ar fi simtul moral, nici n-ar exista. Dar omul e tare stupid si nu-si da seama ca simtul moral il coboara pana la treapta cea mai de jos de pe scara fiintelor vii. E rusinos sa ai simt moral. Te simti mai bine? Hai sa-ti mai arat ceva!
Peste o clipa eram intr-un sat din Franta. Ajunseram intr-o fabrica mare, unde, invaluiti intr-un nor de praf, barbati, femei si copilasi trudeau pe caldura si-ntr-o murdarie de nedescris. Aveau numai zdrente pe ei. Munceau si picau de oboseala, fiindca erau storsi de vlaga si-aproape morti de foame.
- Uite si-aici un fel de simt moral, zise Satan. Propitarii sunt bogati si foarte evlaviosi. Dar dau acestor oameni sarmani, fratii si surorile lor, un salariu c-abia le-ajunge sa nu cada din picioare de foame. Muncesc paisprezece ore pe zi, iarna si vara deopotriva, cu totii, pana si copiii. Trudesc de la sase dimineata pana la ora opt seara. Stau in niste cocini, la patru leghe de fabrica. Si de doua ori pe zi fac drumul asta pe jos, prin noroi sau zloata, pe ploaie, ninsoare, lapovita sau furtuna. Si asta ani in sir. Dorm doar patru ore pe noapte. Intr-o camera cumplit de murdara si de puturoasa stau inghesuite cate trei familii. Vin molimele peste ei si-i secera ca pe niste muste. Au facut vreo crima nenorocitii astia? Nu! Atunci ce-au facut de-s pedepsiti atat de aspru? Absolut nimic, decat ca s-au nascut in semintia voastra de fiinte fara minte. Ai vazut care-i soarta unui raufacator in inchisoare. Acuma vezi care-i soarta celor nevinovati si cumsecade. Sunteti voi oare o rasa de oameni cu cap? Oare nevinovatii astia care duhnesc o duc mai bine decat ereticul din temnita? Zau ca nu. Pedeapsa lui e un fleac pe langa patimile astora. Dupa ce-am plecat noi, l-au tras pe roata si i-au zdrobit oasele. Acuma-i mort si-a scapat de stirpea voastra nepretuita. Dar sclavii astia amarati de-aici mor cu-ncetul de ani de zile, si unii n-or sa scape de viata inca multi ani de-aici incolo. Uite cum ii invata simtul moral pe stapanii fabricii sa faca deosebirea intre bine si rau. Si se considera mai buni decat cainii! Ah, cat sunteti de irationali si prosti, cat sunteti de marunti! Nici nu pot sa-ti spun.
Apoi lasa seriozitatea la o parte si se-apuca sa-si bata joc de noi, sa rada ca ne mandream cu faptele noastre razboinice, cu marii nostri eroi, cu faima noastra nepieritoare, cu regii nostri puternici, cu aristocratia noastra de vita veche, cu venerabila noastra istorie. Si-a ras intruna, ca ti se facea rau sa-l auzi. Pana la urma s-a mai linistit un pic si-a zis:
- Dar daca ma gandesc bine nu-i chiar asa de ras. E de-a dreptul patetic sa afli ce scurte va sunt zilele, cat va place sa va dati in spectacol ca niste copii, biete umbre fara noima ce sunteti!
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[...] Voi sunteti o specie aparte. Orice om e o masina de suferinte si una de fericire, puse la un loc. Amandoua lucreaza armonios si cu mare precizie, pe principiul "da si ia". Dupa orice fericire, care-apare intr-o parte, vine de indata o suparare sau o durere, poate chiar mai multe, in cealalta parte. De cele mai multe ori, viata omului e impartita aproape egal intre fericire si nefericire. Cand nu e asa, cu siguranta ca predomina nefericirea. Niciodata invers. La unii masina de suferinte face aproape toata treaba singura. Un om ca asta trece prin viata aproape fara sa stie ce-i fericirea. Pe orice pune mana, orice face nu-i aduce decat nefericire. Ai vazut vreodata oameni ca astia? Pentru ei viata nu are farmec, nu-i asa? E-o pacoste. Uneori, un ceas de bucurie il platesc cu ani si ani de nenorociri. Nu stiai? Se-ntampla din cand in cand.

about carbon economy and green washing

2009-03-03T02:29:00.005+02:00

Reductionism seems to have become the habit of the contemporary human mind. We are increasingly talking of "the carbon economy" in the context of climate change. We refer to "zero carbon", as if carbon only existed in fossilised forms under the ground. We forget that the cellulose of plants is primarily carbon. Humus in the soil is mostly carbon. Carbon in the soil and in plants is living carbon. It is part of the cycle of life.

The problem is not carbon per se. The problem is our increasing use of fossil carbon as coal, oil and gas. While plants are a renewable source, fossil fuel is not. When it is burnt, this carbon cannot be renewed as coal, oil or gas for millions of years. With our dependence on carbon in the form of fossil fuel, we have broken out of Nature's cycle of renewable carbon. We have fossilised our thinking by dependence on fossilised carbon. (...)

While climate change combined with peak oil is making biodiversity agriculture an en ecological imperative for a post-industrial economy, the industrial paradigm is still the guiding force for mainstream society. This is related to the fact that industrialisation (which was based on a transition from a biodiverse economy of renewable carbon cycles to a fossil-fuel economy of non-renewable use of carbon) has also become a cultural paradigm for measuring progress.

Business leaders and politicians seek a de-addiction to industrialisation as a measure of human development. They want a post-oil world but do not have the courage to envisage a post-industrial world. As a result, they cling to the infrastructure of the energy-intense fossil-fuel economy and try to run it on substitutes such as nuclear energy and biofuels; nuclear power production is being redefined as "clean energy" and non-sustainable production of bio-diesel and bio-fuel is being welcomed as a "green" option

by Vandana Shiva

RESURGENCE

2009-03-03T01:37:00.002+02:00

o revista foarte tare numita RESURGENCE (at the heart of earth, art and spirit). numai unele articole se pot citi, mai puteti cauta si prin arhive

http://www.resurgence.org/magazine/

robotic lives

2009-03-03T01:20:00.003+02:00

With all this talk about connectivity, what about connectivity to ourselves? Are we becoming so connected to everybody else that we are never where we actually are? We are at the beach on the cell phone, so are we there? We are driving on the cell phone, so are we there? What about not connecting with anyone in our "in-between" moments?

( Robotic Lives, by Jon Kabat Zinn )

our music

2009-03-02T00:22:00.001+02:00

Chuck Palahniuk despre media si putere (Cantec de leagan)

2009-02-25T20:02:00.014+02:00

Trebuie sa raspunzi la o singura intrebare. La absolvirea facultatii de jurnalism, trebuie sa-ti imaginezi ca esti reporter. Sa-ti inchipui ca lucrezi la un mare cotidian si ca, in Ajunul Craciunului, editorul te trimite sa investighezi un deces.
Politia si ambulanta au ajuns deja la fata locului. Pe coridorul sordid al blocului de la periferie se inghesuie vecinii, in halat si papuci. In apartament e un cuplu de tineri, cu ochii in lacrimi, langa bradul de Craciun. Copilul lor s-a inecat cu un globulet. Afli ce era de aflat, numele copilului, varsta si asa mai departe, te intorci la redactie spre miezul noptii si-ti scrii materialul in ultimul moment.
I-l arati editorului, care il respinge pentru ca n-ai precizat ce culoare avea globuletul. Rosu sau verde? N-ai vazut, si nici nu ti-a dat prin minte sa intrebi.
La tipografie tipa dupa prima pagina, iar optiunile sunt:

Sa-i suni pe parinti si sa-i intrebi ce culoare avea globuletul.
Sau sa refuzi asa ceva si sa-ti pierzi slujba.

Aceasta este cea de-a patra putere. Presa. Si, pe vremea cand am facut eu facultatea, asta era singurul subiect al examenului final de la cursul de etica. O intrebare unde nu era loc de doar si poate. Eu am raspuns ca o sa-i sun pe medicii de pe salvare. E clar ca lucrurile de genul asta sunt inventariate. E clar ca globuletul a fost sigilat intr-o punga si fotografiat pentru dosar. Nici nu se pune problema sa-i sun pe parinti in Ajunul Craciunului, in toiul noptii.

Facultatea mi-a apreciat etica cu nota 5.
...................................................................................................................................................................
Oamenii astia obsedati de distractie...Alergici la concentrare...
Batranul George Orwell a inteles exact pe dos.
Nu, Fratele cel Mare nu ne supravegheaza. Canta si danseaza. Scoate tot timpul niste iepuri din joben. Fratele cel Mare se chinuie sa ne retina atentia atata timp cat stam treji. Face totul ca sa ne rapeasca atentia. Face totul ca sa ne distraga. Face totul ca sa ne absoarba pe de-a-ntregul.
Face totul ca sa se aleaga praful de imaginatia noastra. Pana ce devine la fel de folositoare ca apendicele. Face tot ce-i sta in puteri ca sa ne ocupe atentia in permanenta.
Si asta e si mai rau decat sa fii supravegheat. Lumea exterioara ne umple pana la refuz, asa ca nimeni nu mai are de ce sa-si faca griji pentru ceea ce e in mintea noastra. Imaginatia tuturor este atrofiata, asa ca nimeni nu mai are cum sa devina o amenintare pentru lume.
...........................................................................................................................................................
Specialistii in cultura Greciei antice spun ca oamenii de pe vremea aia considerau ca gandurile lor nu le apartineu. Cand grecii antici aveau un gand, le aparea sub forma unui zeu sau a unei zeite care dadea un ordin. Apolo le spunea sa fie viteji. Afrodita le spunea sa se indragosteasca.
In zilele noastre, oamenii aud o reclama la chipsuri cu smantana si se reped sa le cumpere, dar acum chestia asta se numeste liber-arbitru.
Macar grecii antici erau cinstiti.
..........................................................................................................................................................
Puterea de viata si de moarte o ai doar atunci cand comanzi un burger la McDonald's.Tu scoti banii tai jegosi si, altundeva, toporul cade.
..........................................................................................................................................................
Lucrul pe care noi il numim "natura", zice Stridie, nu se refera decat la felul in care distrugem lumea pe zi ce trece. Fiecare fir de rapita nu-i decat o bomba atomica cu ceas. Poluare biologica. Un dezastru galbior.
Tot asa cum, oriunde te-ai duce, la Paris sau la Beijing, nu ai cum sa nu gasesti hamburgeri de la McDonald's, aici avem de-a face cu echivalentul unor forme de viata francizate, la nivelul ecosistemului. Toate locurile au devenit unul si-acelasi. Iedera japoneza. Scoica tarcata. Zambila de apa. Sturzii. Burger King.
Tot ce este local, tot ce este indigen, tot ce este unic e alungat, expulzat.
-Singura dovada a biodiversitatii care-o sa ne mai ramana o sa fie lupta dintre Coca-Cola si Pepsi, zice Stridie. Dam peste cap lumea intreaga cu fiecare greseala prosteasca pe care o facem.
.........................................................................................................................................................
O intreb cum ramane cu ideea Monei. De ce nu-ti poti controla puterea iubindu-ti semenii atat de mult, incat sa nu-ti poti dori sa-i omori?
-Aici nu-i vorba de iubire sau de ura, zice Helen.
E vorba despre putere. Oamenii nu se apuca sa citeasca o poezioara ca sa-si omoare copii. Nu vor decat sa-i vada adomiti. Nu vor altceva decat sa-i domine. Oricat de mult ai iubi pe cineva, tot tii ca lucrurile sa iasa cum vrei tu.
Masochistul il impinge pe sadic sa actioneze. Pana si cea mai pasiva persoana este de fapt un agresor. In fiecare zi, simplul fapt ca traiesti inseamna moartea unor plante si a unor animale, poate chiar si a unor oameni.
-Va convine sau nu, zice, abatoarele, fermele, atelierele clandestine nu traiesc decat din banii nostri.
..........................................................................................................................................................
Dupa ce-l asculti pe Stridie un pahar de lapte nu mai este doar o bautura placuta care merge cu fursecurile cu ciocolata. Inseamna vaci cu gestatie fortata si pompate cu hormoni. Inseamna vitei care traiesc doar cateva luni de chin, storciti in boxele lor. O fleica de porc inseamna un porc injunghiat, sangerand si urland din rarunchi, cu un lant de picior, spanzurat ca sa-si dea duhul in timp ce este transat in fleici, fripturi si costite. Chiar si un ou fiert nu inseamna decat o gaina oloaga de picioare de atata stat intr-o cusca de doar zece centimetri, atat de stramta, ca nici nu-si poate deschide aripile, atat de innebunitoare, ca i se taie ciocul, ca sa nu atace gainile din custile de alaturi. Cu penele jumulite de zabrelele custii, cu ciocul taiat, face ou dupa ou, pana cand oasele i se secatuiesc de calciu, iar la abator se fac praf pe loc.
Asta e puiul din supa - gainile ouatoare, gainile atat de pline de rani si jupuite ca nimeni nu le-ar cumpara in veci de la macelarie, asa ca tebuie tocate si gatite. Asta e puiul din carnati. Puiul de la fast-food.
Altceva nu stie Stridie sa spuna. Asta e molima informationala care vine de la el. Asta e momentul in care dau drumul la radio, la muzica country. La baschet. La orice, atata timp cat e tare, continuu si ma lasa sa cred ca sendvisul meu e pur si simplu un sendvis. Ca un animal e exact ceea ce este. Ca oul e pur si simplu un ou. Ca branza nu e un vitelus chinuit. Ca este dreptul meu, ca fiinta umana, sa mananc asa ceva.
Fratele cel Mare canta si danseaza pentru binele meu, ca sa nu incep sa gandesc prea mult.
...........................................................................................................................................................
Fiecare generatie ar vrea sa fie cea din urma. Fiecare generatie uraste urmatorul curent muzical, pe care nu-l intelege. Nu suportam sa scapam din mana fraiele culturii noastre. Sa vedem cum muzica noastra se difuzeaza in lift. Cum imnurile revolutiei noastre au fost transformate in coloana sonora a unei reclame de la televizor. Sa vedem cum hainele si tunsoarea generatiei noastre au devenit dintr-o data retro.
-Eu, unul, zice Stridie, sunt de parere ca trebuie sa stergem totul cu buretele, si cartile, si oamenii, si s-o luam de la capat. Si nimeni sa nu mai fie sef.
...........................................................................................................................................................................
Isus Cristos a patimit pe cruce o zi si jumatate ca sa mantuiasca lumea. Eu sunt dispus sa patimesc in iad o vesnicie pentru aceeasi cauza.
........................................................................................................................................................
Suntem un medium al culturii. O gazda.
Unii cred ca-si conduc propria viata.
Noi suntem cei posedati.
Cu totii bantuim si suntem bantuiti
Intotdeauna prin noi isi duce viata ceva strain. Intreaga noastra viata este vehiculul a ceva care trebuie sa vina pe lume.
Un spirit malefic. O teorie. O campanie de marketing. O strategie politica. O doctrina religioasa.

ishmael

2009-02-17T19:02:00.004+02:00

"Mother Culture, whose voice has been in your ear since the day of your birth, has given you an explanation of how things came to be this way. You know it well; everyone in your culture knows it well. But this explanation wasn't given to you all at once. No one ever sat you down and said: "Here is how things came to be this way, beginning ten or fifteen billion of years ago right up to the present". Rather, you assembled this explanation like a mosaic: from a million bits of information presented to you in various ways by others who share that explanation. You assembled it from the table talk of your parents, from cartoons you watched on television, from Sunday School lessons, from your textbooks and teachers, from news broadcasts, from movies, novels, sermons, plays, newspapers, and all the rest. The explanation of HOW THINGS CAME THIS WAY is ambient in your culture. Everyone knows it and everyone accepts it without question."

( Ishmael, by Daniel Quinn )

Camus

2009-02-14T01:09:00.003+02:00

Pisica nu-i putea hrăni. Pisoii mureau unul câte unul. Umpluseră odaia cu murdăria lor. Si, în fiecare seara, întorcându-ma acasă, mai găseam unul teapan si cu dintii ranjiti. Într-o seara l-am găsit pe cel din urma pe jumatate mancat de maica-sa. Incepuse sa duhnesca. Mirosul de moarte se amesteca cu mirosul de urina. M-am asezat atunci in mijlocul acelei jalnice scarnavii si, cu mainile ingropate in murdarie, respirand mirosul de putreziciune, am privit indelung flacara dementa care stralucea in ochii verzi ai pisicii, nemiscata in coltul ei. Da. Tot asa in seara asta. Cand ai atins o anume treapta a mizeriei nimic nu mai duce la nimic, nici speranta si nici disperarea nu mai par a avea temei, si viata intreaga se rezuma intr-o imagine.
(...) Da. Totul e simplu. Numai oamenii complica lucrurile. Sa nu ni se mai spuna povesti! Sa nu ni se mai spuna despre condamnatul la moarte: "Isi va plati datoria fata de societate", ci: "O sa i se taie gatul". Diferenta pare mica. Si totusi, nu-i acelasi lucru. Si apoi, exista oameni care prefera sa-si priveasca destinul in fata. (Camus, "Intre da si nu")

Conducand de jos in sus

2009-02-14T01:02:00.002+02:00

Am terminat cu faptele mari si lucrurile grandioase, cu marile institutii si uriasele succese, si sunt pentru acele forte mărunte si invizibile, moleculare, care actioneaza de la un individ la altul, furisandu-se prin ungherele lumii ca tot atatea ramificatii ale unor radacini, sau ca niste capilare prin care se infiltreaza apa, si care totusi vor darama, daca le dam timp, cele mai dure monumente ale mandriei omenesti. (William James)

In natura, schimbarile nu au loc pe o orientare de sus in jos, strategica. Intr-un sistem viu nu exista niciodata un sef. Schimbarile au loc din interior, pornind de la numeroase actiuni locale care se produc toate in acelasi timp. (Meg Whealty)

2009-02-14T00:43:00.005+02:00

Distructivitatea este deznodamantul unei vieti netraite. Acele conditii individuale si sociale care determina suprimarea vietii produc pasiunea pentru distrugere. (Erich Fromm)

2009-02-14T00:42:00.000+02:00

Poate ca singurele limite ale mintii umane sunt cele in care credem. (Willis W. Harman)

Cand dumnezeu era femeie

2009-02-14T00:31:00.005+02:00

Arta neolitica, si mai mult decat ea arta minoana mai evoluata, pare sa exprime o viziune in care functia principala a puterilor misterioase care guverneaza universul nu este aceea de a impune supunerea, a pedepsi si a distruge, ci mai degraba de a da. (Riane Eisler)

Liderii spirituali din intreaga lume stiau ca avea sa vina si aceasta vreme - o perioada cand toate cele femeiesti urmau sa fie exploatate, zdrobite si distruse, inclusiv toate culturile bazate pe Maica Terra, spiritualitatea bazata pe feminitate, si femeile... Se spune ca numai atunci cand oamenii au inimile destul de deschise, va avea loc acea recunoastere profunda care ingaduie o adevarata impartasire a invataturilor sacre si secrete. (Ilarion Merculief)

2009-02-14T00:26:00.003+02:00

Fiecare imperiu pe care l-am cunoscut in istoria omenirii a sucombat propriei sale idolatrii închinate puterii. (Cornel West)

2009-02-14T00:22:00.003+02:00

"De la Auschwitz stim, de ce este capabil omul. Iar de la Hiroshima, stim care este miza." (Victor E. Frankl)

Posibilitatea

2009-02-10T21:30:00.003+02:00

"O fiinta omeneasca este o parte a intregului pe care-l numim univers, o parte limitata in timp si spatiu. Omul se percepe pe sine însusi, cu gândurile si sentimentele sale, ca fiind ceva separat de restul, un fel de iluzie optica a propriei sale constiinte. Aceasta iluzie e un fel de inchisoare pentru noi, restrângându-ne la dorintele noastre personale si la afectiunea pe care o purtam celor câteva persoane care ne sunt cele mai apropiate. Sarcina noastra trebuie sa fie aceea de a ne elibera din aceasta închisoare, extinzandu-ne cercul compasiunii pana la a imbratisa toate fiintele vii si întreaga natura, in frumusetea ei." (Albert Einstein)

Alegerea

2009-02-10T21:17:00.004+02:00

"Energia se scurge întotdeauna fie spre speranta, comunitate, iubire, generozitate, recunoastere reciproca si insufletire spirituala, fie spre deznădejde, cinism, teama ca nu e de ajuns, paranoia in legatura cu intentiile celorlalti si doarinta de a controla." (Michael Lerner)

"Toate societatile sunt calchiate fie dupa un model dominator - in care ierarhiile omenesti sunt sustinute in ultima instanta prin forta, sau prin amenintarea cu forta - fie dupa un model partenerial, cu diverse variante intre cele doua." (Riane Eisler)

2009-02-07T08:03:00.003+02:00

Michael Moore despre razboiul din Gaza ("Prostia omului alb", 2001)

2009-02-07T02:25:00.026+02:00

"TINUTUL SFANT

Asa un nume frumos - Tinutul Sfânt - pentru un loc cu mai multe lucrări diavolesti pe kilometru pătrat decât camera pentru VIP-uri de la frigăruile anuale ale Satanei.
În ianuarie 1988, la doar o luna de la declansarea primei Intifade palestiniene, am călătorit împreună cu câtiva prieteni în Israel, Fasia de Vest si Gaza, pentru a vedea cu ochii nostri ce-i cu toata agitatia aia.
Desi călătorisem deja în America Centrala, China, Asia de Sud-Est si alte parti ale Orientului Mijlociu, nu eram pregătiți pentru ceea ce am văzut în taberele de refugiati din Teritoriile Ocupate. Nu mai întâlnisem niciodată atâta mizerie, înjosire si sărăcie crunta. A forta niste fiinte umane sa traiască în asemenea condiții - sub amenințarea armei, timp de mai bine de patruzeci de ani - pur si simplu n-avea nici un sens.
Ma întristează si ma înfurie teribil oroarea si suferinta pe care cetătenii evrei ai acestui pământ au fost siliti sa le îndure. Nici un alt popor n-a văzut mai multa moarte si tortura abătându-se în permanenta asupra lui, ca urmare a unei intolerante care durează nu de secole, ci de milenii.
Ceea ce ma uimeste nu e natura acestei uri - la urma urmei, războiul etnic pare a fi o realitate a vietii - ,ci consecventa cu care ea s-a transmis din generatie in generatie, timp de mii de ani. Ura nu este ca ornicul bunicului sau ca un ceas de aur; ura n-o poti lăsa mostenire urmasilor. Nu exista absolut nici un mod de-a afla dacă stra-stra-strabunicul meu i-a urat pe canadieni sau pe presbiterieni. Cu toate astea, ura împotriva evreilor li s-a transmis cumva atâtor oameni, asemeni unei limbi sau unui cântec sau unei traditii orale. Noi, oamenii, reusim de obicei sa ne debarasam de ideile proaste. Va amintiti de "Pământul e plat"? Am renuntat de-acum sase sute de ani sa mai sustinem prostia asta! Am depasit-o si pe cea cu Creatia care a durat doar pana sâmbătă seara si pe cea cu ouăle care nu fac bine la colesterol. De ce, atunci, oamenii nu s-au desteptat si n-au aruncat intoleranta fata de evrei la aceeasi lada de gunoi în care se afla si discurile cu Seals si Croft?
Ei bine, iată un factor care complica lucrurile în cazul palestinienilor: din păcate pentru noi, unii dintre cei abuzati cauta la rândul lor sa abuzeze pe altii. Nu-i de mirare ca atunci când cresc, copii abuzati isi abuzează la rândul lor propriii copii. Dupa ce americanii i-au bombardat iarasi si iarasi pe cambodgienii neutri, pasnici, măcelărind sute de mii în timpul Războiului din Vietnam, n-ar fi trebuit sa fie un soc faptul ca a urmat campania khmerilor rosii, iar cambodgienii au început sa se măcelărească intre ei. După ce Uniunea Sovietica a pierdut peste douăzeci de milioane de cetăteni în Al Doilea Război Mondial, nu e o surpriza ca a cautat sa se asigure împotriva unei viitoare invazii, ocupând si dominând aproape toate tarile cu care se învecina.
Uneori oamenii o iau pur si simplu razna de la prea mult abuz si violenta si recurg la masuri drastice, irationale pentru a se apăra. Nu vreau sa ma implic în diversele dispute legate de motivul creării Israelului sau de pretentiile istorice ori biblice asupra tinutului. În schimb, vreau sa ma ocup de situatia curenta - adică de crimele neîntrerupte comise de ambele părti: ura neîmpăcată a palestinienilor împotriva evreilor si oribila oprimare a palestinienilor de către israelieni.
E adevărat ca palestinienii sunt oprimati si în tarile arabe, în care n-au dreptul sa voteze sau sa detină propietati si sunt tratati ca niste cetăteni de rang inferior si ca pioni în lupta împotriva Israelului. Dar nu-mi voi irosi timpul cu asta, de vreme ce nu pot face prea multe în aceasta privintă. Nu Siriei ii dam noi trei miliarde de dolari pe an, ci Israelului. Si, fiind vorba de banii nostri, trebuie sa ne simtim responsabili pentru oprimarea, crimele si conditiile de apartheid create in Teritoriile Ocupate ale Israelului.
Luptele din Orientul Mijlociu trebuie sa înceteze - si asta imediat. Israelul detine arme nucleare, unele tari arabe le vor avea în curând si-am face bine sa punem punct acestei nebunii înainte sa plătim CU TOTII un pret urias.
Eu, unul, nu vreau ca în numele meu sa fie finantata segregatia rasiala - nicăieri în lume. Cred (opriti-ma dacă ati mai auzit asta) ca toate fiintele umane au dreptul la autodeterminare, dreptul la vot, dreptul la viata, libertate si la căutarea fericirii. Arabii care trăiesc în Fasia de Vest si în Gaza nu au nimic din toate astea. Nu pot circula liber. Se afla într-o permanenta stare de supraveghere. Desi plătesc taxe, nu au reprezentare. Sunt arestati si încarcerati fără a fi judecati. Casele le sunt dărâmate fără nici un avertisment. Pământul le este furat si dat "colonistilor". Copii lor sunt ucisi pentru ca arunca cu pietre - sau doar pentru ca merg pe strada.
Bineînteles ca arunca cu pietre! Bineînteles ca ucid colonisti israelieni! Asta fac oamenii abuzati - ripostează si abuzează de altii. Cine ar putea s-o stie mai bine decât israelienii? După ce lumea i-a măcelărit pana în pragul extinctiei în ultimul secol, sa fie ai naibii dacă se vor lăsa anihilati în acest mileniu.
În vremuri ca acestea, noi, cei care-am avut sansa de-a nu trece prin asemenea suferinte de-a lungul vietii, trebuie sa intervenim pentru a opri masacrul."

Fragment din scrisoarea adresata presedintelui Arafat:
"[...]Acum cativa ani, peste un milion de israelieni au participat în TelAviv la o demonstratie "Pace acum". A fost o priveliste uimitoare. Asta înseamnă si ca voi, palestinieni, aveti un milion de aliati evrei - o treime din populatia țării - din rândurile natiunii pe care o cunoasteti ca fiindu-va dusmană. Un milion de "dusmani" va vor sari în ajutor dacă protestati fără violenta. Incercati! Cu oamenii vostri si cu ai lor, ii veti depasi numeric pe israelienii care vor sa va împingă în mare.
Din păcate, stiu ca aveti o aplecare înspre vărsarea de sânge. Credeti ca asta va va aduce eliberarea. Nu se va întâmpla. Va va transforma în cei care va ucid în prezent. Si dacă pana acum nu v-ati dat seama de un lucru în ceea ce-i priveste pe israelieni, ar fi bine s-o faceti - ei nu pleacă nicăieri. Pentru numele lui Dumnezeu, omule - sase milioane dintre ei au fost masacrati de cea mai avansata civilizatie de pe pământ. Crezi ca vor lăsa câteva pietre si câteva masini-capcana sa stea în calea propriei lor supravietuiri? Trăiesc într-o lume în care sunt izolati si absolut singuri. Nu vor renunta pana ce voi sau restul lumii nu-i va extermina pana la ultimul. Asta vreti? Stergerea de pe fata pământului a tuturor evreilor? Dacă lucrurile stau asa, atunci aveti nevoie de ajutor de specialitate - si va trebui sa treceti de mine înainte de-a va mai atinge de vreun copil de-al lor."

tactica non-violenta si reactia soldatilor israelieni:

2009-02-05T21:18:00.009+02:00

Authority's true face

Another crime on the station
Tragic display of power while quenching demonstrations
Officers raping another adolescent
An "accidental" shot in the head during interrogation
Authority shows it's face
Of a greedy landlord who never has enough
A parasite feeding on our blood
Authority reveals it's cruel face
In a uniform of a brutal cop
In a suit of a greedy bureaucrat
Drunk deputy behind the wheel
A half-wit official, an arrogant prime minister
Once again police powers must be expanded
Create a more restrictive law
After all somebody must protect
These bloodsuckers from people
Somebody must protect them from justice
--------------------------------------------------------------------------------------------------

You're breath brings the foul corpse stench

A scornful smile, you can't hide it
You're stupid remarks don't hit a string
I'm immune, but how many more years
Will I have to listen to such bullshit
"If you don't eat meat then what do you feed on?"
It's not normal, you'll ruin your health
Do you abstain from pleasure or are you in a sect?
Do you abstain from pleasure?
Self righteous ignorant
You don't recognize the facts
You don't listen to arguments arrogant fool
Self content, happy in your ignorance
Praising meat, the profits it brings
The taste you like so much is
The taste of death and blood
Antibiotics and steroids, torture and fear
You're unaware, you're breath brings
The foul corpse stench

by EVIL

scolit la scoli inalte

2009-02-02T05:15:00.006+02:00

stim ca esti scolit la scoli inalte
dar tot ce ai nevoie e un sut in cur
sa te trezesti la realitate
realitatea care bubuie de dor si durere
in timp ce in mass media totul ramine tacere

in timp ce imi vorbeste senin de normalitate
fara sa tii cont ca acest cuvint inseamna altceva
pentru fiecare in parte

indoctrinat cumulativ tu vii aici sa imi reciti
refrenul trist al evolutiei
dar mars de-aici
n-o sa reusesti in veci sa ma agiti
pentru ca stiu cit poti de mult si de perfect sa minti

pentru ca stiu ce-nseamna mentalitatea colonialista
ascunsa-n spatele tuturor cartilor din biblioteca ta trista
pentru ca stiu ce-nseamna colonizarea realitatii
de minti perverse ca a ta opuse libertatii

pentru ca stiu prea bine unde se plaseaza pe harta ta mentala
oameni necunoscuti ca mine
la periferia cea mai mizera
si cea mai banala

pentru ca orice mi-ai spune pe bune
si oriunde m-ai duce pe aceasta terra
stiu ca libertatea nu mai e libera
e doar o himera

by me

2009-01-31T21:36:00.001+02:00

George Carlin despre sistemul de invatamant

2009-01-29T17:44:00.005+02:00

Ernesto Sabato despre cultura, educatie si sistemul de invatamant (Inainte de tacere, 1998)

2009-01-29T16:31:00.006+02:00

Nu vom ști niciodată neliniștea cu care a compus Beethoven ultima sa simfonie minunata, sau momentele de singurătate în care și-au creat marii compozitori operele. De aceea, dacă eșecul în sine este un lucru trist, eșecul în arta este întotdeauna tragic.
Cu multa emoție am stat, în diferite ocazii, la mormântul lui Van Goth, acel nefericit care nu și-a putut vinde niciodată vreun tablou, și ale cărui opere se licitează acum pentru milioane de dolari, pentru a fi apoi expuse în supermarketuri. Sărmanul Vincent; locuit de Dumnezeu și posedat de Diavol, umil și cumsecade, capabil sa predice Evanghelia minerilor și sa-l atace, uneori violent, pe Gauguin: capabil sa culeagă sărmane prostituate de pe strada, cum era cea cu un copilaș, pentru a-i fi modele, și sa traiască alături de ele, fiindcă probabil le înțelegea, suferind ca și ele de pe urma faptului ca erau lăsate de izbe liste. După cum arata Artaud, un alt posedat pe care l-am admirat mereu, Van Goth s-a sinucis din cauza unei societăți care nu-și mai suporta groaznicele revelații.
[...]De aceea, rasa de artiști pe care am admirat-o mereu a fost aceea căreia i-au aparținut toți acești oameni. Pe care i-a unit în atitudinea lor combativa o profunda preocupare spirituala și care, în căutarea lor disperata a sensului, au creat opere ale căror totala sinceritate și sfâșiere am crezut mereu ca reprezinta singura modalitate de exprimare a adevărului.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Nu știam, dar puteam intui în mijlocul cărei tristeți profunde s-a aflat, cautând Absolutul, însa dând doar peste mediocritate și dispreț, acel tânăr minunat și nefericit, pe nume Rimbaund, când a scris astfel primele versuri ale infernului sau:
"Odată, dacă-mi amintesc bine, viata mea era un festin în care toate inimile se deschideau, în care vinurile de toate felurile curgeau fără oprire. Într-o noapte, am simțit Frumusețea la picioare. Am văzut-o amărâtă. Si am insultat-o."
Când ma plimb prin vreo piațetă, privind noblețea dansatorilor, când vad acele trăsături inefabile care tresar în fata unui cer zbuciumat de furtuna, sau când ii vad pe cei care tremura pronunțând cuvinte sublime, ma gândesc la nefericirea oamenilor predestinați Frumuseții, dar siliți sa supraviețuiască în banalitatea acestei culturi în care ceea ce era odată simțire a degenerat în diversiune grosolana, în stimulente sau jalnice obiective decorative. Trist epilog al unui secol sfâșiat intre delirurile rațiunii și cruzimea armelor.
Elie Wiesel a spus ca la Auschwitz au murit omul și ideea de om. Asta s-a întâmplat și în epocile în care părea ca se produsese o ruptura, o asemenea scindare, încât dădeam peste riscul de a fi absorbiți de neant.
Asa cum se spune în "Los endemoniados", ființa umana se simte atrasa atât spre creație, cât și spre distrugere; iar acum ne aflam în unul din aceste momente. Trăim ca și cum am fi ajuns la ultimele margini ale existentei.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[...]Din noaptea sinistra în care studenții au fost izgoniți din universitate cu bastoanele pentru a fi apoi închiși, când mii de universitari și intelectuali au fost nevoiți sa părăsească țara și apoi, când am devenit cunoscuți prin atrocitățile comise pe timpul dictaturii, singurul lucru care ne-a salvat de la disprețul universal a fost nivelul înalt al profesorilor noștri, biologilor, medicilor, fizicienilor, matematicienilor, astronomilor, scriitorilor și artiștilor chemați de prin toate părțile lumii, situându-ne deasupra tarilor puternic dezvoltate. Un arhitect pe nume Pelli i-a epatat pe americani prin originalitatea construcțiilor. Iar un fiu sau un nepot de emigrant ca Milstein a ajuns sa primească Premiul Nobel pentru progresul sau revoluționar în domeniul geneticii, dar a trebuit sa meargă la Universitatea din Cambridge, pentru ca aici nu avea nici măcar aparatele necesare pentru confirmarea ipotezelor sale.
Întreaga educație depinde de filozofia culturii care o cârmuiește, și din cauza acestor imitatori obedienți ai "tarilor avansate" - avansate în ce? - dam peste pericolul răspândirii și mai abitir a robotizării. Trebuie sa ne opunem golirii culturii noastre, devastate de acești economiști care știu doar de Produsul Intern Brut - niciodată nu a existat o expresie atât de izbutita - care reduc învățământul la cunoașterea tehnicii și a informaticii, folositoare afacerilor, dar lipsite de cunostințele fundamentale care revelează arta.
Orice educație e accesibila doar celor dinauntru zidurilor societății, deoarece lumea tehnicii și a informaticii care, desigur, ne va duce la o apropiere intre noi a însemnat, pentru marea majoritate, un abis insurmontabil.
[...]Educația nu tine de aspectul material, dar este decisiva pentru viitorul unui popor, deoarece reprezinta puterea sa spirituala, și din aceasta cauza este aservita celor care țin sa vândă țara ca pe niște birouri ale unor mari consorții străine. Da, dragii mei învățători, continuați sa rezistați, pentru ca nu putem permite ca învățământul sa se transforme într-un privilegiu.

Mumia Abu Jamal - "Multi oameni spun ca este o nebunie sa rezisti sistemului, cand de fapt este o nebunie sa nu o faci."

2009-01-28T14:54:00.007+02:00

"People say they don't care about politics. They say that politics has nothing to do with them. But it does. Their position wears the mask of indifference or distraction. But it's people's silent agreement that makes the system live. Even we do not oppose a system, our silence becomes an approval because we do nothing to stop it. People have the most wide range excuses to justify their indifference. They even name God as a shortcut to keep their status quo. They speak of law and order. But look at the system, look at the social order that reigns today in society. Do you see God in it? Do you see law and order in it? There's only disorder and instead of law there's just a security illusion. It's an illusion, because it was built upon a long history of injustice: Racism, criminality, slavery at all levels and genocide of millions of human beings. Many people say it is insane to resist the system, but actually, it is insane not to."

Ernesto Sabato - "In mijlocul unui carnaval mascat dansează oamenii zilei, asurziti de popiile bufonerii" (Inainte de tacere, 1998)

2009-01-27T02:38:00.005+02:00

[...] Cum i s-a întâmplat genialului Shelley, care prezise în versuri: "Un popor moare de foame pe câmpuri necultivate".

Acele avertismente nu numai ca n-au fost ascultate, dar au fost adeseori luate în răspăr de către raționaliștii preaputernici. Războaiele mondiale, teribile dictaturi de stânga sau de dreapta, sinucideri în masa, apariția neonazismului, creșterea criminalității infantile, depresiune profunda. Totul arata ca în interiorul Timpurilor Moderne, lăudate cu atâta ardoare, se năștea un monstru cu trei capete: raționalismul, materialismul și individualismul. Iar aceasta creatura, pe care am ajutat-o cu atâta mândrie sa se nască, a început sa se devoreze pe sine.

Astăzi nu numai ca traversam o criza a sistemului capitalist, ci și o criza a unei întregi concepții despre lume și viata, bazata pe zeificarea tehnicii și a exploatării omului.

Materializarea Universului, legitima pentru poliedre și reacții chimice, a fost dramatica pentru supraviețuirea viitoare a omului. Înnebuniți de supradezvoltare, am comis grava eroare de a ne pierde ființa originala, imitând imperiile mașinii și ale delirului tehnologic.

Odată ce logosul s-a tehnicizat, procesul de industrializare și mecanizare a fost paralel cu perfecționarea mijloacelor de tortura și exterminare.

Terorismul international, ororile din Bosnia, recrudescenta conflictelor din Orientul Mijlociu și acele răni din carnea lumii care sunt străzile Calcuttei confirma ceea ce Hannah Arendt afirma pe buna dreptate încă din anii '50: ca cruzimea acestui secol va fi de nesuportat.

Acum câțiva ani, doua puteri își disputau lumea. Odată eșuat comunismul, s-a răspândit credința ca alternativa era neoliberalismul. În realitate, asta e o afirmație criminala, deoarece e ca atunci când într-o lume în care ar exista numai lupi și miei s-ar spune: "Libertate pentru toți, iar lupii sa mănânce mieii".

Se vorbește despre reușitele acestui sistem al cărui unic miracol a fost sa concentreze în a cincea parte din omenire mai mult de optzeci la suta din bogăție, în timp ce restul, marea parte a planetei, moare de foame în mizeria cea mai sordida. Ar trebui sa se pună în discuție ce anume se înțelege prin neoliberalism, pentru ca, de fapt, felul cum e văzut el nu are legătura cu libertatea. Dimpotriva, datorita imensei puteri financiare, metodelor propagandei și constrângerilor economice, statele puternice își disputa dominația planetei.

Absolutismul economic s-a transformat în putere. Despot invizibil, el controlează prin ordine dictatura foamei, care nu respecta nici ideologii, nici flamuri, și sfârșește la fel cu bărbații și femeile, cu proiectele tinerilor și cu odihna strămoșilor noștri.

Un exemplu de dezumanizare adus de acest sistem este Brazilia: În timp ce patruzeci de milioane de muritori de foame populează nord-estul tarii, în Sao Paolo exista aproape un milion de copii fără adăpost, care fura de pe străzi pentru a putea manca, sunt forțați sa se prostitueze, omorâți pentru o suta sau doua sute de dolari, asasinați de către comandouri specializate, sechestrați și uciși pentru a li se vinde organele în laboratoarele lumii.

Mi-a povestit un sacerdot dominican, profesor de teologie la Universitatea din Sao Paolo, ca un studiu elaborat de politia federala a revelat faptul ca în ultimii trei ani patru mii sase sute de copii au fost asasinați în Brazilia.

Mii de copii latino-americani sunt exportați din țara de bastina spre Europa, SUA și Japonia; și exista suficiente dovezi care certifica existenta unor copii sacrificați, mai ales în Brazilia, Honduras, Guatemala și Mexic.

Din nefericire, sora Martha Pelloni mi-a arătat ce atrocități asemănătoare apar și în Argentina

Este o crima, o rușine pentru fiecare om sa știe ca exista pe lume doua sute cincizeci de milioane de copii exploatați. Obligați sa muncească de la cinci-sase ani, în locuri insalubre, sa presteze zile de munca istovitoare pentru câțiva bănuți când au noroc, deoarece mulți copii lucrează în stare de sclavie sau semisclavie, fără protecție legala sau medicala. Aceste milioane de copii analfabeți, mai slabi și mai scunzi decât copii noștri care merg la școală, suferă de boli infecțioase, răni, amputări și umilințe de toate felurile. Ii întâlnim atât în marile orașe ale lumii, cât și în tarile cele mai sărace. În America Latina exista cincisprezece milioane de copii exploatați.

[...]Lipsa de protecție și violenta la care sunt supuși cei mici ne demonstrează cu claritate ca trăim un timp al imoralității. Aceste fapte aberante ne absorb ca un vârtej, traducând în realitate vorbele lui Nietzsche: "Valorile nu mai valoreaza nimic."

În fiecare dimineață, mii de persoane reiau căutarea inutila și disperata a unui loc de munca. Sunt marginalizați - o categorie noua, care ne spune foarte multe atât despre explozia demografica, cât și despre incapacitatea acestei economii pentru care singurul lucru care de fapt nu contează, este omul cu nevoile sale.

Sunt marginalizați nevoiașii care rămân în afara societății pentru ca sunt de prisos. Nu se mai spune ca sunt "cei de jos", ci "cei din afara". Sunt excluși de la necesitățile minime de hrana, sănătate, educație și justiție; sunt excluși atât din orașe, cât și din locurile lor de bastina. Iar acești oameni care sunt zilnic lăsați pe dinafara, ca balastul aruncat peste bordul unei bărci în ocean, reprezinta marea majoritate.

Atâtea valori distruse din cauza banilor, iar acum omenirea, care s-a dedicat în totalitate creșterii economice, nu-și poate adăposti oamenii.

Pentru a face rost de o slujba, oricât de prost plătită, oamenii își ofera viețile pe de-a-întregul. Muncesc în locuri insalubre, în subsoluri, pe nave-fabrici, înghesuiți sub eterna amenințare de a-și pierde slujba, de a rămâne pe dinafara.

După cum se pare, demnitatea vieții omului nu a fost prevazuta în planul globalizării. Neliniștea e singurul lucru care a ajuns pe culmi niciodată bănuite. Este o lume care trăiește în perversitate, unde unii, putini, își contabilizează câștigurile pe seama amputării vieții imensei majorități. S-a ajuns la apariția unui biet om care aparține lumii dezvoltate și care are acces la nenumăratele produse dintr-un supermarket. Si în timp ce acel sărman nefericit doarme liniștit, închis în fortăreața lui de aparate și ciurucuri, mii de familii trebuie sa reziste cu un dolar pe zi. Marginalizații de la marele banchet al economiștilor se număra cu milioanele.

Când vad la lumina zilei atâtea afaceri ascunse sau când vecini de cartier ma opresc sa-mi spună ca nu-și mai pot păstra atelierul, ca nu le ajung banii pentru impozite, ma gândesc la corupție și la fuga de pedeapsa, la risipa neobrăzată și la opulenta amorala a anumitor indivizi, și am sentimentul ca ne aflam în adâncul unei lumi unde, odată cu răspândirea disperării, creste și egoismul, după metoda "scapă cine poate". Asta pe când cei mai ghinioniști se îneacă în adâncul apelor sau stau pe marginea prăpastiei, iar în mijlocul unui carnaval mascat dansează oamenii zilei, asurziți de popiile bufonerii.

Februarie Negru

2009-01-25T23:08:00.003+02:00

M-au aruncat in strada ( nu ma aruncati in strada - i-am rugat )
Mi-au pus in brate zapada (nu-mi dati mie zapada - i-am rugat)
ce sa fac eu cu memoria voastra pustie
ce sa fac eu cu aceasta strada pustie
pe cine sa astept
cu cine sa vorbesc?
M-au legat de o girafa in flacari
(nu vreau sa merg cu masina - i-am rugat)
M-au rostogolit cu scaietii
pina cind m-m facut frate cu scaietii ( nu ma lasati singur, i-am rugat
astia care nu exprima nimic)
M-au aruncat peste sinele agitate
de la caile ferate
(nu ma lasati sa tai drumuri, i-am rugat--care nu duc nicaieri)
Mi-au pus o luminare in mina ( Umbla sanatos, mi-au mai spus)
"acum esti liber"
Si-am coborit de bunavoie in strada de februarie
putin mai palid putin mai adus

Asa calatoresc eu in noaptea unui miez de iarna
asa calatoresc eu intre doua imbratisari nesperate
ca intre doua calde caldari

by Florin Iaru

2009-01-25T18:37:00.002+02:00

ZOMBIE URBAN

2009-01-25T04:14:00.008+02:00

sint un zombie urban cu sufletul gol
care urmareste zborul pescarusului pe dupa mall
in fortareata cenusie trist vintul capitalist adie
sint unul dintre tinerii care nu mai stie ce trebuie sa stie
altcineva gindeste pentru mine o existenta iluzorie pe hirtie

by me

Jose Saramago ---> Eseu despre orbire

2009-01-23T23:14:00.004+02:00

Văd, îi spuneau cei care-şi recăpătaseră vederea, îi spuneau cei care dintr-o dată o recăpătau, Văd, văd, într-adevăr începea să pară o poveste de pe altă lume aceea în care s-a spus, Sunt orb. Băieţelul strabic murmura, probabil era în mijlocul unui somn, poate îşi vedea mama, întrebandu-l: Mă vezi, acum mă vezi? Soţia medicului întrebă, Dar ei, şi medicul răspunse, Băiatul, probabil, va fi vindecat cînd se va trezi, cu ceilalţi nu va fi altfel, mai mult ca sigur îşi recapătă vederea chiar acum, cine o să tragă o spaimă, sărmanul, este prietenul nostru cu legătură neagră, De ce, Din pricina cataractei, după timpul care a trecut de cînd l-am examinat ultima oară, cred că arată ca un nor opac; Va orbi, Nu, de cum se normalizează viaţa şi totul începe să funcţioneze, îl operez, e o chestiune de săptămîni, De ce am orbit, Nu ştiu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ţi spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzînd, nu văd.
Soţia medicului se ridică şi ieşi la fereastră. Se uită în jos, la strada acoperită de gunoaie, la oamenii care strigau şi cîntau. Apoi îşi ridică privirea spre cer şi îl văzu complet alb, Mi-a venit rîndul, se gîndi. Spaima subită o făcu să-şi coboare ochii. Oraşul era încă acolo.

cind ma uit pe geam - zale

2009-01-23T17:56:00.008+02:00

Vad un baiat atipit cu capul pe patul pustii
Condamnat la viata in perimetrul custii
Un zid pazit ce ascunde mincinosii ilustri
Si oameni ce au succes si se prefac a nu sti

O fata ce-asteapta un fat-frumos s`o scoata
Din saracie, gata sa fie deflorata
Nimereste un peste ce`o pacaleste indata
Se trezeste k`si creste copilul prostituata

Alti frati ,abandonati in rupturi
Inghetati, abuzati ,aderati in structuri
Din banii publici trase sume cu n zerouri
Si zdrente ca Ina Coca prin cazinouri

Reclame pe panouri care bat apa`n piua
Cu propuneri care nu ne`ndruma sa iesim la ziua
Prosperitate pe strazi frumos luminate
Privesc in jur si vad tot ce`ascunde`n spate

Cand ma uit pe geam vad clipul unui neam
Pe muzica de vrabii ciripind pe ram
Si`as vrea sa nu mai am acea senzatie ce`mi nazare
Ca lumea azi e in stare de autoexterminare

M`am tot uitat pe geam la stele
Nici o scanteie multi sclipici
Cutarescu ce`o arde cu licurici
Cei mari nu mici in rest
Pupici intre gagici ce mazgalesc
Icoanele de sticla si stii ca
La asta viseaza orice necioplita
Ii las imaginea ciobita fiindca`i scornita
Vantul ce`ti adie la geam te`mbie
Gospodare nu`i deschide c`o sa`ti bata
Chiar vantu`n buzunare

Si are catei in cusca cu geam si butoane
Ce latra in gura mare de zici ca`i care pe care
In fapt acesti care mai de care maraie
La cine`i in fata lor
Nu vor sa se mai inchine

Cand ma uit pe geam , cand ma uit pe geam
Gagii care o ard in Van Damme
Sfarsesc defapt in kakat
Cu nara pe macadam

Ma uit pe geam da nu prea mult ca sar schije
Si vad ca multi reneaga arma mea k poarta tije
Ma uit pe geam nu mai e veselie
Ci oameni care spulbera pulberi pe gingie

Copii care se stie ka se nasc in foame
Saracie pe glob si bombe explodand
in bomboane colosale
Conflict maximal la TV
Mulat prea bine
Pe mentalul plebei

Derbedei cu fantezii sexuale
Ce produc genocid animal
Scuip in ochii lor samanta de scandal ka sensei
Adusi de fani ??? total spre bani
Solitarizand in regim canibal

Rar cei care n`au ura si frica
Asta`i povestea
Lookin` up the window
Lookin` up the wïndow

vorbesti de parca-maximilian&guess who&cedry2k

2009-01-23T17:43:00.008+02:00

Vorbesti de parca-i stii ce-nseamna...
Cand tu defapt nu stii niciun cacat
Si nu faci decat sa te guduri pe langa electorat
La fiecare 4 ani cand stii ca vine perioada
Prostit de-atatia bani te-apuci sa faci pe coarda

Si te vad la TV cum plangi si suferi pentru mine
Cand tu nu urmaresti decat sa cumperi pentru tine
O casa la mare sau casa la munte
Si ai fii-nstare de multe ca sa-i faci sa te-asculte

Eu nu te cred,desi abia astept pe cineva care sa merite
Da pan-atunci m-aleg cu tot felu' de-oportunisti
Care vor doar sa ma-ngroape-n griji,cam asa sta treaba-aici

Imi trebuie mai multa certitudine din partea ta
O alta atitudine,cum sa vezi de la asa altitudine
No,tu nu ma reprezinti,cand deschizi gura minti
Dar totusi...

R: Vorbesti de parca-i stii ce-i teama
Pentru ziua care sta sa vina
Cand banii care maine vin azi se termina
Teama pentr-un amarat de loc de munca
La banii pe care mi-i iau n-am chef deloc de munca
Am spus teama,ca eu de unul singur nu contez
La cum te-ai prezentat,eu unul sigur nu votez
Nici tu nu crezi ce vorbesti,cand vorbesti,da' vorbesti
Vorbesti de parca-i stii ce-nseamna....

Totul pentr-o viata de familie
Cand mania ta e sa ma tii pe mine-n prima linie
Si-o arzi sub nasu' meu fin in masini de basini
Yo vad doar priviri ce tradeaza griji si chin

Si p-afis zambesti multumit de zici ca-i totul belea p-aici
Dar nu ma convingi,cand m-abordezi sa te votez
Yo de mult nu mai pun botu',mai degraba te sabotez decat sa pun votu'

Ca artist n-am nicio siguranta
Ca un electrician trist aparat de-o constitutie slaba
Ca un somalez inchis

Sunt una dintr-atatea tinte virtuale
Ale caror sperante se topesc incet ca o lumanare
Cat timp birocratia clacheaza-n puncte vitale
Salvarea plimba oameni bolnavi intre spitale
Stiu,mi-ai facut un parculet in spatele blocului
Ia-l inapoi,ca nu-mi convin datele trogului
E an electoral si te bagi in seama
Habar n-ai da'....

Nu e mereu trist,dar eu nu mai rezist
Nimic din tot ce-ai zis nu e cum ai promis
Esti mincinos,mincinos,mincinos
Cum?Mincinos cel mai mare mincinos
Tu!Si nu e mereu trist,dar eu nu mai rezist
Nimic din tot ce-ai zis nu e cum ai promis
Esti mincinos,mincinos,mincinos
Tu!....

GOVERNMENT

2009-01-23T17:21:00.003+02:00

THE Government--I heard about the Government and
     I went out to find it. I said I would look closely at
     it when I saw it.

Then I saw a policeman dragging a drunken man to
     the callaboose. It was the Government in action.

I saw a ward alderman slip into an office one morning
     and talk with a judge. Later in the day the judge
     dismissed a case against a pickpocket who was a
     live ward worker for the alderman. Again I saw
     this was the Government, doing things.

I saw militiamen level their rifles at a crowd of
     workingmen who were trying to get other workingmen
     to stay away from a shop where there was a strike
     on. Government in action.

Everywhere I saw that Government is a thing made of
     men, that Government has blood and bones, it is
     many mouths whispering into many ears, sending
     telegrams, aiming rifles, writing orders, saying
     "yes" and "no."

Government dies as the men who form it die and are laid
     away in their graves and the new Government that
     comes after is human, made of heartbeats of blood,
     ambitions, lusts, and money running through it all,
     money paid and money taken, and money covered
     up and spoken of with hushed voices.

A Government is just as secret and mysterious and sensitive     
     as any human sinner carrying a load of germs,
     traditions and corpuscles handed down from
     fathers and mothers away back.

 a poem by CARL SANDBURG

Jean Paul Sartre ---> Morţi fără îngropăciune

2009-01-23T17:04:00.010+02:00

CANORIS: Atunci nu s-a încheiat nimic: fiecare act îţi va fi judecat în raport cu viaţa ta întreagă. (Pauză.) Dacă te vei lăsa omorît cînd mai poţi munci, nimic nu va fi mai absurd decît moartea ta. (Pauză.) Să-i chem?
HENRI (arătînd-o pe Lucie): Să hotărască ea.
CANORIS: Auzi, Lucie?
LUCIE: Ce să hotărăsc? Ah, da; ei bine, totul e hotărît: spune-le că n-o să vorbim şi să termine repede.
CANORIS: Şi tovarăşii, Lucie?
LUCIE: Eu nu mai am tovarăşi. (Se îndreptă spre miliţieni.) Duceţi-vă după ei: nu vom vorbi.
CANORIS (urmand-o, către miliţieni): Mai avem cinci minute. Aşteptaţi.
O aduce în faţa scenei.
LUCIE: Cinci minute; da. Şi ce speri? Să mă convingi în cinci minute?
CANORIS: Da.
LUCIE: Suflet pur! Ţie-ţi convine să trăieşti, tu ai conştiinţa împăcată, te-au tăbăcit puţin şi asta-i tot. Dar pe mine m-au înjosit, nu există bucăţică din toată pielea mea care să nu-mi facă scîrbâ. (Lui Henri.) Şi tu, care faci nazuri pentru c-ai sugrumat un puşti, îţi aminteşti că puştiul astă era fratele meu şi că eu n-am spus nimic? Am luat tot răul asupra mea, trebuie să fiu suprimată şi, odată cu mine, tot răul.
Plecaţi! Duceţi-vă să trăiţi, dacă puteţi să vă suportaţi. Eu mă urăsc şi doresc ca după moartea mea totul să fie ca şi cum n-aş fi existat niciodată.
- Nu te voi părăsi, Lucie, şi voi face ceea ce vei hotărî tu.
Pauză.
CANORIS: Prin urmare trebuie să vă salvez fără voia voastră.
LUCIE: O să vorbeşti?
CANORIS: Trebuie.
LUCIE (cu violenţă): Le voi spune că minţi, că nu-i decît onăscocire de-a ta. (Pauză.) Dac-aş fi ştiut că ai de gînd să pălăvrăgeşti, crezi că v-aş fi lăsat să vă atingeţi de fratele meu?
CANORIS: Fratele tău voia să-l predea pe şeful nostru, pe cand eu vreau să-i trimit pe o pistă falsă.
LUCIE: E acelaşi lucru, în ochii lor va luci acelaşi triumf.
CANORIS: Lucie! Va să zică din orgoliu l-ai lăsat pe Francois să moară?
LUCIE: Iţi pierzi timpul degeaba. Mie n-o să izbuteşti să-mi stameşti remuşcâri.
UN MILIŢIAN: Mai sunt două minute.
CANORIS: Henri!
HENRI: Voi face ceea ce va hotărî ea.
CANORIS (către Lucie): Ce-ţi pasă ţie de oamenii ăştia? Peste şase luni se vor piti într-o pivniţă şi cea dintai grenadă care va fi aruncată asupra lor printr-o rasuflătoare va pune punctul final la toată povestea asta. Ceea ce contează este restul. Adică lumea şi ceea ce faci tu în lume, tovarăşii şi ceea ce faci tu pentru ei.
LUCIE; Sunt ca un pom uscat, mă simt singură, nu pot să mă gîndesc decît la mine.
CANORIS (cu blîndeţe): Oare nu regreţi chiar nimic?
LUCIE: Nimic. Totul e otrăvit. Atunci...

Gest resemnat. Face un pas spre miliţieni, începe să cadă
ploaia; la început în picături uşoare şi rare, apoi în picături
mari şi grăbite.
LUCIE (cu vioiciune): Ce-i asta? (Cu glas domol şi coborît.) Ploaia. (Se duce pînă la fereastră şi se uită la ploaia care cade. Pauză.) De trei luni n-am mai auzit zgomotul ploii. (Pauză.) Doamne, în tot acest timp a fost vreme frumoasă, e îngrozitor. Nu-mi mai amintesc, credeam că va trebui să trăim mereu în soare. (Pauză.) Toarnă vîrtos, o să miroasă a pămînt jilav, (începe să-i tremure buzele.) Nu vreau... nu vreau...
Henri şi Canoris vin lîngă ea.
HENRI: Lucie!
LUCIE: Nu vreau să plîng, m-aş muia ca o vită. (Henri o
cuprinde în braţe.) Dă-mi drumul! (strigand). Imi plăcea să
trăiesc, îmi plăcea să trăiesc!
Plînge în hohote pe umărul lui Henri.
MILIŢIANUL (apropriindu-se): Ei? E timpul.
CANORIS (după o privire spre Lucie): Du-te şi spune-le şefilor că vom vorbi.
Miliţianul iese. Pauză.
LUCIE (venindu-şi în fire): E adevărat? O să trăim? Eu şi trecusem dincolo... Uitaţi-vâ la mine. Zîmbiţi-mi. De atîta timp n-am mai văzut un zîmbet... Oare e bine ceea ce facem, Canoris? Oare facem bine?
CANORIS: Facem bine. Trebuie să trăim, (înaintează spre un miliţian). Du-te şi spune şefilor tăi că vom vorbi.
LANDRIEU: Ei, cum e?
CANORIS: Pe drumul spre Grenoble, la kilometrul 42, luaţi-o pe cărarea din dreapta. După cincizeci de metri de mers prin pădure veţi da de un desiş, iar în dosul desişului o peşteră. Şeful e ascuns acolo, împreună cu armele.
LANDRIEU (către miliţieni): Zece oameni. Să plece imediat. Incercaţi sâ-l aduceţi viu. (Pauză). Duceţi prizonierii înapoi sus.
Miliţienii scot prizonierii afară. Clochet ezită o clipă, apoi se strecoară în urma lor.
PELLERIN: Crezi c-au spus adevărul?
LANDRIEU: Fireşte. Sînt nişte vite. (se aşază la birou). Ei? Tot i-am înfrant pînă la urmă. Ai văzut cum au ieşit? Erau mai puţin mîndri decît atunci cînd au intrat. (Clochet intră. Cu amabilitate). Ce zici, Clochet? I-am dat gata?
CLOCHET (frecîndu-şi mîinile cu un aer distrat): Da, da; i-am dat
PELLERIN (lui Landneu): Ii laşi în viaţă?
LANDRIEU: Oh, oricum ar fi, acum... (O salvă sub fereastră). Ce este... (Clochet rîde încurcat, cu mina la gură). Clochet, nu cumva ai...
Miliţianul iese.
Clochet face semn că da, continuînd să rida.
CLOCHET: M-am gîndit că e mai uman.
LANDRIEU: Ticălosule!
A doua salvă; fuge spre fereastră.
PELLERIN: Lasă, hai, trei e număr sfînt.
LANDRIEU: Nu vreau...
PELLERIN: Ce obraz am avea în fata supravieţuitorului.
CLOCHET: Intr-o clipă, nimeni nu se va mai gîndi la nimic din toate astea. Nimeni în afară de noi.
A treia salvă. Landrieu cade pe un scaun.
LANDRIEU: Uf!
Clochet se duce la radio şi învîrteste butoanele.

Muzică. Cortina

Kurt Vonnegut ---> Barbă Albastră

2009-01-23T15:29:00.005+02:00

Prima persoană căreia i-am vorbit despre această formidabilă perspectivă a fost redactorul ziarului, pentru care desenasem până atunci caricaturi. Se numea Arnold Coates. Îmi spuse următoarele:
-Ești, la drept vorbind, un artist și trebuie să pleci de aici, ca să nu te usuci ca o stafidă.Nu-ți face griji pentru tatăl tău. E un om mulțumit , suficient sieși ca un robot, iartă-mă că-ți spun asta. New York va însemna pentru tine doar o escală, continuă el. Europa e locul unde se află adevărații pictori și așa va rămâne întotdeauna.
Nu avea dreptate în privința asta.
-Eu nu m-am rugat niciodată lui dumnezeu până acum, dar mă voi ruga pentru tine să nu te duci niciodată în Europa, ca soldat. N-ar mai trebui să ne lăsăm păcăliți și să ajungem în situația de a furniza carne pentru tunurile și mitralierele astea care le plac lor atât de mult. Europenii pot să înceapă un război în orice moment. Privește numat cât de mari sunt armatele lor, chiar și în mijlocul unei Mari Depresiuni Economice. Dacă orașele încă mai stau în picioare când ajungi în Europa și ți se întâmplă să stai într-o cafenea, cesuri întregi, sorbind o cafea, un pahar de vin sau de bere, discutând despre pictură, muzică sau literatură, amintește-ți că europenii pe care îi vezi în jurul tău și pe care îi crezi mult mai civilizați decât americanii, așteaptă cu nerăbdare un singur lucru : momentul când va fi în mod legal permis ca oamenii să se ucidă din nou între ei și să dărâme totul la pământ. Dacă ar fi după mine, spuse el, cărțile de geografie ar trebui sa dea țărilor europene adevăratele nume ce li se cuvin : Imperiul Sifilisului, Republica Sinuciderii , Demența Precoce , fără să lipsească , bineînțeles , frumoasa țară Paranoia. Poftim , continuă el. Ți-am stricat imaginea Europei și tu nici nu ai văzut-o încă. Și poate ți-am stricat și imaginea despre artă, ceea ce sper că n-am făcut. Nu pricep cum de pot fi artiștii consideraţi vinovați, dacă creațiile lor artistice , frumoase și în mod obișnuit nevinovate, reușesc, nu vedem din ce motive , să-i facă pe europeni necontenit mai nefericiți și mai însetați de sânge.

Acesta era modul obișnuit de a vorbi al unui american cu sentimente patriotice, la vremea aceea. E greu să-și închipuie cineva cât de dezgustați eram noi atunci de război. Obișnuiam să ne lăudăm că aveam o armată și o marină militară foarte mici și că generalii și amiralii nostril aveau o influență cât se poate de redusă la Washington. Obișnuiam să-i numim pe fabricanții de arme „ Negustori ai morţii”.
Vă puteți închipui așa ceva?

Actualmente, desigur, aproape singura noastră industrie centrală este comercializarea morții, finanțată de nepoții nostrii în așa fel încât mesajul principalelor noastre creații artistice, al filmelor și televiziunii precum și al cuvântărilor politce sau articolelor din ziare, în interesul economiei noastre naționale trebuie să fie pur și simplu următorul : războiul este iadul, e adevărat , dar singurul mod prin care un adolescent poate deveni bărbat este un schimb de focuri de armă, indiferent de circumstanțe, preferabil, dar sub nicio formă necesar, pe un câmp de luptă.

2009-01-23T15:02:00.002+02:00

The man
Of virtuous soul commands not, nor obeys:
Power, like a desolating pestilence,
Pollutes whate'er it touches, and obedience
Bane of all genius, virtue, freedom, truth,
Makes slaves of men, and, of the human frame,
A mechanized automaton.

by Percy Bysshe Shelley

2009-01-23T14:49:00.005+02:00

HOWL

by Allen Ginsberg

(fragments)

first part

I saw the best minds of my generation destroyed by

              madness, starving hysterical naked,

       dragging themselves through the negro streets at dawn

              looking for an angry fix,

       angelheaded hipsters burning for the ancient heavenly

              connection to the starry dynamo in the machinery of night,

       who poverty and tatters and hollow-eyed and high sat

              up smoking in the supernatural darkness of

              cold-water flats floating across the tops of cities

              contemplating jazz,

       who bared their brains to Heaven under the El and

              saw Mohammedan angels staggering on tenement roofs illuminated,

       who passed through universities with radiant cool eyes

              hallucinating Arkansas and Blake-light tragedy

              among the scholars of war,

       who were expelled from the academies for crazy &

              publishing obscene odes on the windows of the

              skull,

       who cowered in unshaven rooms in underwear, burning their money in wastebaskets and listening

              to the Terror through the wall,

       who got busted in their pubic beards returning through

              Laredo with a belt of marijuana for New York,

       who ate fire in paint hotels or drank turpentine in

              Paradise Alley, death, or purgatoried their

              torsos night after night

       with dreams, with drugs, with waking nightmares, alcohol and cock and endless balls,

       incomparable blind; streets of shuddering cloud and

              lightning in the mind leaping toward poles of

              Canada & Paterson, illuminating all the motionless world of Time between,

       Peyote solidities of halls, backyard green tree cemetery

              dawns, wine drunkenness over the rooftops,

              storefront boroughs of teahead joyride neon

              blinking traffic light, sun and moon and tree

              vibrations in the roaring winter dusks of Brooklyn, ashcan rantings and kind king light of mind,

second part

What sphinx of cement and aluminum bashed open

              their skulls and ate up their brains and imagination?

       Moloch! Solitude! Filth! Ugliness! Ashcans and unobtainable dollars! Children screaming under the

              stairways! Boys sobbing in armies! Old men

              weeping in the parks!

       Moloch! Moloch! Nightmare of Moloch! Moloch the

              loveless! Mental Moloch! Moloch the heavy

              judger of men!

       Moloch the incomprehensible prison! Moloch the

              crossbone soulless jailhouse and Congress of

              sorrows! Moloch whose buildings are judgment!

              Moloch the vast stone of war! Moloch the stunned governments!

       Moloch whose mind is pure machinery! Moloch whose

              blood is running money! Moloch whose fingers

              are ten armies! Moloch whose breast is a cannibal dynamo! Moloch whose ear is a smoking tomb!

       Moloch whose eyes are a thousand blind windows!

              Moloch whose skyscrapers stand in the long

              streets like endless Jehovahs! Moloch whose factories dream and croak in the fog! Moloch whose

              smokestacks and antennae crown the cities!

       Moloch whose love is endless oil and stone! Moloch

              whose soul is electricity and banks! Moloch

              whose poverty is the specter of genius! Moloch

              whose fate is a cloud of sexless hydrogen!

              Moloch whose name is the Mind!

       Moloch in whom I sit lonely! Moloch in whom I dream

              Angels! Crazy in Moloch! Cocksucker in

              Moloch! Lacklove and manless in Moloch!

       Moloch who entered my soul early! Moloch in whom

              I am a consciousness without a body! Moloch

              who frightened me out of my natural ecstasy!

              Moloch whom I abandon! Wake up in Moloch!

              Light streaming out of the sky!

       Moloch! Moloch! Robot apartments! invisible suburbs!

              skeleton treasuries! blind capitals! demonic

              industries! spectral nations! invincible mad

              houses! granite cocks! monstrous bombs!



the whole poem, here

a poem about poetry

2009-01-23T14:11:00.003+02:00

Toată viaţa am adunat cârpe să-mi fac o sperietoare.
Îmi amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi desăvârşeam
lucrarea
grămada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul uneori
când adormeam
iar acum când e gata
noapte de noapte sting lumina şi numai
bănuind-o acolo
încep să urlu de spaimă.

( ion muresan)

George Carlin despre pedeapsa cu moartea

2009-01-23T12:49:00.005+02:00

F.M. Dostoievski despre pedeapsa cu moartea, (Idiotul, 1868)

2009-01-23T12:04:00.012+02:00

"— Da. Am văzut o execuţie in Franţa, la Lyon, unde mă dusese Schneider.
- Şi cum, ii duce la spânzurătoare?
- Nu, în Franţa li se retează capul.
- Şi ţipă rău omul?
- Nici n-apucă să ţipe. Totul se petrece într-o clipită. Omul e aşezat cu gatul pe butuc, de sus
cade lunecând un fel de maşinărie - ghilotină se cheamă — un satâr mare şi lat... cade dintr-o dată
cu putere... Capul sare retezat cit ai clipi din ochi şi se rostogoleşte in coşul din faţa butucului. Mai
groaznice sunt pregătirile; după ce i se comunică sentinţa, condamnatului i se dau ultimele îngrijiri;
e legat şi dus la locul de execuţie, apoi îl urcă pe eşafod... Uite, atunci e infiorător! Mulţimea aleargă să vadă, chiar şi femeile, deşi acolo nu prea e privită cu ochi buni o asemenea curiozitate la femei.
- Vezi bine, asta nu-i treaba lor.
- Fireşte, ele n-au ce căuta acolo! Asemenea cazne!... Condamnatul, il chema Legros, era
un om in puterea vârstei, deştept, îndrăzneţ, voinic. Ei bine, nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar in timp
ce urca pe eşafod, plângea şi era alb ca varul. De necrezut! E îngrozitor! Cum e cu putinţă ca cineva
să plângă de spaimă? Nu mi-aş fi închipuit vreodată că un om, un om in toată firea, la virsta de
patruzeci şi cinci de ani, care n-a ştiut ce-i aia lacrimă pană atunci, poate să plângă ca un copil. Ce s-o
fi petrecând in sufletul lui în acel minut? Ce groază, ce cutremurare il cuprinde? La ce foloseşte
această batjocorire a sufletului?! Porunca doar spune: „Să nu ucizi!" Şi pentru că un om a ucis
trebuie să i se ia şi lui viaţa? Nu se cade. A trecut mai bine de o lună de atunci şi nici astăzi nu pot
să uit, parcă-mi stă înaintea ochilor. De vreo cinci ori am visat cum s-a petrecut.
Prinţul se insufleţise şi o uşoară roşeaţă ii coloră obrazul palid, deşi vorbea cu acelaşi glas
scăzut. Lacheul era numai urechi şi-l asculta cu atâta interes şi simpatie, de parcă n-ar fi vrut să se
smulgă de sub vraja vorbei lui; o fi fost şi el un om cu imaginaţie şi cu o licărire de cuget.
- E bine, cel puţin, că omul nu se chinuieşte prea mult, zise el.
- Ei vezi? reluă prinţul cu înflăcărare. Dumneata ai observat lucrul acesta şi toată lumea e
de aceeaşi părere; tocmai de aceea s-a şi inventat ghilotina. Dar, ştii, mie mi-a trecut atunci şi un
alt gând prin minte: nu cumva, dimpotrivă, e mai rău aşa? O să-ţi pară ciudat, de necrezut, poate,
dar, cu puţină imaginaţie, te poate încerca şi o asemenea idee. Gândeşte-te, de pildă, la cele ce se-ntâmplă
în caz de tortură: durere, răni, chinuri trupeşti; toate astea îl distrag pe om de la suferinţa
morală într-aşa fel, încât, până în clipa morţii, numai rănile il chinuiesc. Dar principala, cea mai
groaznică suferinţă nu ţi-o pot pricinui rănile, ci conştiinţa, certitudinea că peste un ceas, apoi peste
zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ţi se va despărţi de trup, că n-ai
să mai fii om şi că asta-i absolut sigur; important e că-i absolut sigur. In clipa când ţi-ai vârât capul în
scobitură, ţi l-ai aşezat pe butuc şi aştepţi să cadă tăişul, ba ii şi auzi hârşiitul, uite sfertul,
fragmentul acela de secundă este cel mai groaznic. Crede-mă, te rog, că nu-i deloc vreo fantezie
de-a mea şi că mulţi susţin acelaşi lucru. Sunt atât de încredinţat că este aşa, că am să-ţi spun sincer
părerea mea. Pedeapsa cu moartea pentru omor este o pedeapsă de o mie de ori mai grea decât
insăşi crima de omor. Omorul pe baza unei sentinţe de condamnare la moarte este infinit mai
groaznic decât omorul tâlhăresc. Omul pe care il omoară hoţii noaptea în pădure sau altcumva speră
totuşi pană-n ultima clipă că poate scăpa. Au fost cazuri când omul avea beregata tăiată şi tot
încerca să fugă ori să implore indurarea. Pe când aici, această ultimă speranţă, care face ca moartea
să fie poate de zece ori mai uşor de suportat, iţi este dinainte luată şi fără nici un fel de îndoială,
absolut sigur; te afli în faţa unei sentinţe şi toată grozăvia stă în faptul că este absolut sigur că nu
vei putea s-o inlături şi să scapi; nu cred să existe un chin mai îngrozitor pe lume decât o asemenea
certitudine. Pune un soldat inaintea unui tun într-o bătălie şi trage asupra lui, tot va mai nădăjdui
încă: citeşte-i însă aceluiaşi soldat sentinţa prin care este condamnat absolut sigur la moarte şi-l vei
vedea pierzându-şi minţile sau izbucnind în plâns. Cine a spus că firea omenească e în stare să
suporte aşa ceva fără să înnebunească? Ce rost are o asemenea cruzime, oribilă, monstruoasă şi
zadarnică? Poate să fi existat vreodată un om căruia, după ce i s-a citit sentinţa de condamnare la
moarte şi a fost lăsat o vreme pradă spaimei, să i se spună pană la urmă: „Du-te, ai fost iertat!" Ei
bine, omul acela ar şti poate să ne povestească prin ce a trecut. Hristos însuşi a vorbit de acest
înspăimântător supliciu. Nu, nu se cade ca omul să fie chinuit astfel!

[...] Dar să vă povestesc mai bine despre cazul unui alt om, pe care l-am întâlnit
anul trecut. I se intamplase ceva cu totul ciudat... Ciudat mai cu seamă prin faptul că se intamplă
foarte rar. Omul acesta fusese urcat într-o zi, împreună cu alţi condamnaţi, pe eşafod şi i se citise
sentinţa: era condamnat la moarte prin împuşcare pentru crimă politică. Douăzeci de minute după
aceea, i se anunţă graţierea, prin comutarea pedepsei. Dar în intervalul dintre cele două sentinţe,
timp de vreo douăzeci de minute sau cel puţin un sfert de ceas, nefericitul trăise cu neîndoioasă
convingere că peste cateva clipe firul vieţii lui se va curma pentru totdeauna. Il ascultam cu un
nepotolit interes şi eram atat de dornic să-i cunosc impresiile pe care le-a trăit în acele momente,
încât ii ceream mereu noi şi noi amănunte. I se întipărise în minte totul cu o precizie extraordinară şi
spunea că niciodată nu va fi in stare să uite nimic din cele trăite in acele momente. La vreo
douăzeci de păşi de eşafod, împrejurul căruia stăteau soldaţii şi mulţimea, se inălţau trei stâlpi,
pentru că erau mai mulţi condamnaţi; ii duseră pe primii trei la stâlpii aceştia, ii îmbrăcară în
veşmantul morţii (nişte cămeşoaie lungi, albe), iar pe ochi li se traseră nişte bonete, tot albe, ca să
nu vadă puştile; apoi ii legară de câte un stâlp, iar în faţa fiecăruia se alinia câte un rind de soldaţi.
Cunoscutul meu era al optulea pe lista condamnaţilor şi deci urma să fie executat in seria a treia.
Un preot, cu o cruce în mină, se apropie rand pe rand de fiecare. Asta însemna că nu le rămăseseră
decat cinci minute de trăit, atata tot. El spunea că cele cinci minute ii părură de o durată nesfarşită,
de o bogăţie imensă; i se părea că în aceste cinci minute are de trăit atâtea vieţi, încât n-avea niciun
rost să se gândească de pe acum la clipa cea din urmă şi, ca atare, omul se apucă să-şi facă
ultimele dispoziţii; işi împărţi deci timpul în felul următor: două minute pentru a-şi lua rămas-bun de
la prieteni, două — ca să se gândească la sine însuşi şi-i mai rămânea un minut ca să arunce cea din
urmă privire in jurul său. Işi amintea perfect că făcuse tocmai aceste trei dispoziţii şi exact acest
calcul. Se despărţea de viaţă la douăzeci şi şapte de ani, plin de sănătate şi de vigoare. Luându-şi
rămas-bun de la prieteni, işi amintea că ii adresase unuia dintre ei o întrebare lipsită de orice
importanţă şi că aşteptase cu mult interes răspunsul. Apoi, după ce-şi luă rămas-bun de la prieteni,
urmară cele două minute pe care le destinase ca să se gândească la sine însuşi. Ştia dinainte la ce
se va gândi: voia anume să-şi închipuie cit se poate mai iute şi mai limpede ce va urma; cum vine
asta, că, uite, el acum există, trăieşte, iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate
altcineva — dar cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate aceste întrebări, spera să găsească
răspuns în răstimpul celor două minute! In apropiere era o biserică şi turla aurită a catedralei
strălucea în bătaia razelor unui soare sclipitor. Îşi amintea că nu şi-a putut lua ochii de la această
turlă scăldată în raze scânteietoare pe care le răsfrângea; nu se putea desprinde de aceste luciri; i se
părea că ele sunt firea cea nouă cu care el, peste trei minute, se va contopi într-un fel oarecare...
Nesiguranţa necunoscutului şi oroarea faţă de acel ceva nou care va fi şi trebuie să survină îndată
erau insuportabile; dar nimic, spunea el, nu i se păruse în acele clipe mai îngrozitor decat gândul
continuu: „Dar dacă ar fi să nu mor? Dacă ar fi să mă întorc la viaţă — ce infinit! Şi mi-ar aparţine in
întregime! Aş transforma atunci orice clipită într-un secol, n-aş pierde nici una măcar, aş drămui cu
zgârcenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic!" Spunea că în cele din urmă gândul acesta
ii devenise atât de nesuferit, atât de chinuitor, incit ar fi vrut să fie împuşcat cit mai repede."

Nota: Insusi Dostoievski a trecut printr-o astfel de experienta, in 1849, cand a fost condamnat la moarte si i s-a anuntat comutarea pedepsei cu cateva minute inaintea executiei. Mai tarziu, scriitorul avea sa afle din ziare, ca si altor condamnati li s-a aplicat aceasta pedeapsa "educativa" inumana. Motivul pentru care Dostoievski a ajuns in fata esafodului a fost participarea sa la intrunirile unui cerc de liber-cugetatori (unde se dezbateau mai ales ideile socialismului utopic, care circulau in Franta contemporana). Intemeietorul acestui cerc, Mihail Vasilievici Petrasevski (1819-1867), a murit in surghiun, refuzand amnistia acordata (dupa ce se constatase ca intrunirile cercului sau aveau un caracter pasnic), cerand zadarnic rejudecarea procesului.

Ernesto Sabato despre comunism si anarhism (Inainte de tacere, 1998)

2009-01-23T11:28:00.006+02:00

„În mijlocul crizei totale a civilizației, ivite în Occident din cauza supremației tehnice și a bunurilor materiale, ne-am îndreptat privirea spre marea revoluție din Rusia, care părea sa anunțe libertatea omului. Nu am făcut-o din cauza ca am studiat dinainte cu atenție "Capitalul", pentru ca eram convinși de valabilitatea materialismului dialectic sau pentru ca am înțeles ce era plusvaloarea, ci pur și simplu pentru ca în acea revoluție întâlneam, în sfârșit, o vasta și romantica mișcare de eliberare. Cuvântul justiție promitea sa aibă un loc pe care nu-l mai avusese niciodată în istorie. Lupta pentru cei sărmani și minunata formula "o stafie străbate lumea" ne-au adunat sub dreapta chemare a steagului sau.

În epoca faimosului 'boom', în afara valorilor sale literare, mulți scriitori m-au acuzat ca sunt un trădător al comunismului, prefăcându-se ca ignora faptul ca trăisem efectiv acel devotament, dar și deziluzia de a vedea cum stalinismul corupsese principiile pe care mișcarea pretindea ca le proslăvește. Unii dintre acești comuniști de salon, pe care francezii ii numesc la gauche caviar, ferindu-se de pericol, au strigat de după birourile lor comode din Europa, într-o josnica și lașă retragere în spatele frontului. Alții, trecuți efemer prin comunism, s-au transformat pana la urma în impresari ai literaturii.

Fără îndoială, ei au tăcut în fata atrocităților comise de regimul sovietic, torturi și asasinate care, cum se întâmplă, s-au săvârșit în numele vorbelor mari în favoarea umanității. Camus avea dreptate sa spună ca „exista întotdeauna o filozofie pentru lipsa curajului." Au păstrat tăcerea atunci când ar fi putut și ar fi trebuit sa spună anumite lucruri fără teama de a fi în dezacord, ceea ce e firesc în adunări, dar de nesusținut în chestiunile care implica onoarea și valorile pentru care mulți și-au pierdut viata într-un mod oribil, fără sa aibă parte de mila. Nu exista dictaturi rele și dictaturi bune, toate sunt abominabile, după cum nu exista nici torturi atroce și torturi benefice. Iar lupta împotriva capitalismului n-ar trebui sa împiedice repudierea actelor care atentează la demnitatea ființei umane, oricare ar fi fost numele ideologiei care pretindea justificarea lor.

Cât de diferita ar fi fost situația dacă "socialismul utopic" n-ar fi fost distrus de "socialismul științific" al lui Marx!

În mod greșit se crede ca anarhiștii sunt spirite distructive, oameni cu o bomba în servieta. Desigur, ca în orice acțiune care implica prezenta umana, și în acea mișcare s-au infiltrat delicvenți și pistolari - pe unii dintre ei i-am și cunoscut în anii treizeci - dar asta nu trebuie sa ne facă sa uitam de acele ființe nobile care tânjeau după o lume mai buna, în care omul sa nu se transforme în acel lup nemilos prezis de Hobbes.

O alta prejudecata frecventa este aceea de a considera ca aceste spirite rebele erau în afara societății din moment ce s-au declarat anarhiști, începând cu principele Bakunin și pana la contele Tolstoi, continuând cu poetul Shelley, contele de Saint-Simon, Proudhon, într-un anume sens Nietzsche, poetul Walt Whitman, Thoreau, Oscar Wilde, Dickens și, în zilele noastre, sir Herbert Read, arhitectul Frank Lloyd Wright, poetul T.S. Eliott, Lewis Munford, Denis de Rougemont, Albert Camus, Ibsen, Schweitzer, într-o buna măsura Bernard Shaw, contele Bertrand Russell și, înaintea lor, Campanella cu „La citta del sole" și Thomas Morus cu „Utopia". La fel și toți acei mari gânditori religioși, ca Emmanuel Mornier - al cărui „personalism" are multe de-a face cu concepția anarhista - precum și evrei, ca Martin Buber.

Poate ca, prin formația mea anarhista, am fost întotdeauna un fel de franctiror solitar, aparținând acelei clase de scriitori care, cum a spus și Camus, „nu se poate pune lângă cei care fac istoria, ci în serviciul celor care o indura". Scriitorul trebuie sa fie un martor incoruptibil al timpului sau, cu curajul de a spune adevărul și de a se ridica împotriva autorității oficiale care, orbita de interesele proprii, pierde din vedere sacralitatea ființei umane.

El trebuie sa se pregătească pentru a-și asuma ceea ce etimologia cuvântului martor ii arata: martirul. Anevoios este drumul care îl așteaptă: cei puternici îl vor califica drept comunist pentru ca pretinde dreptate pentru cei sărmani și înfometați; comuniștii îl vor eticheta drept reacționar pentru ca reclama libertate și respect pentru persoana. În aceasta teribila dualitate va trai sfâșiat și îndurerat, dar va trebui sa se apere cu unghiile și cu dinții.

Dacă nu va fi asa, istoria timpurilor ce vor sa vina va avea toate motivele sa îl acuze ca a trădat lucrul cel mai de preț al condiției umane."

_________________________________________________________________________________________________

„Din acel timp îmi amintesc manifestațiile de 1 Mai, o îmbinare de protest și, uneori, o profunda tristețe pentru martirii din Chicago. O eterna ceremonie pentru eroii modești, muncitori care au luptat pentru ziua de munca de opt ore și care au fost apoi condamnați la moarte: Albert Parsons, Adolf Fischer, George Engel, August Spies și Louis Ling, cel de 23 de ani, care s-a sinucis făcând sa-i explodeze un tub de fulminat de mercur în gura. Ceilalți patru au fost spânzurați. Ulterior ancheta a dovedit ca nu ei erau vinovați pentru bomba aruncata polițiștilor. Acești muncitori s-au arătat mândri de lupta lor pentru dreptate sociala și i-au denunțat pe judecători și sistemul căruia ii aparțineau aceștia ca reprezentanți tipici. Pana în ultimul moment nu și-au negat convingerile. Mulți ani după aceea, guvernatorul a recunoscut nevinovăția acestor oameni și li s-a ridicat un monument, Mormântul Martirilor.

De asemenea, se organizau pe atunci marșuri pentru generalul Sandino și pentru nobilii și vitejii Sacco si Vanzetti. Manifestațiile adunau vreo suta de mii de muncitori și studenți, unii sub steagul roșu al socialiștilor, iar alții - anarhiștii - sub steagul roșu-negru. În toata lumea au avut loc proteste de solidaritate cu cei doi martiri ai mișcării, condamnați la moarte pentru o crima pe care nu o comiseseră. Ca și în cazul muncitorilor din Cicago, tribunalele nord-americane au trebuit sa le recunoască nevinovăția. Chiar și în momentul în care au fost cu sălbăticie legați de scaun și-au susținut nevinovăția. Au murit cu curaj și demnitate. Într-un film pe care, după o vreme, l-au făcut americanii cu intenția de a dezvălui adevărul, apare și aceasta emoționantă scrisoare pe care Vanzetti a scris-o fiului sau:

Iubitul meu fiu, v-am visat zi și noapte. Nu știam dacă eram viu sau mort. As fi vrut sa va îmbrățișez, pe tine și pe mama ta. Iartă-ma, fiule, pentru aceasta moarte nedreapta, care te-a lăsat atât de repede fără tata. Astăzi ne pot asasina, dar nu ne vor putea distruge ideile. Ele vor rămâne pentru generațiile viitoare, pentru cei tineri ca tine. Amintește-ți, fiul meu, de fericirea pe care o simți atunci când te joci, nu o acapara pe toata doar pentru tine. Încearcă sa-ți înțelegi cu umilința aproapele, ajuta-i pe cei slabi, mângâie-i pe cei care plâng. Ajuta-i pe cei oprimați. Ei iți vor fi cei mai buni prieteni. Adio, soția mea. Fiul meu. Tovarăși.

BARTOLOMEO VANZETTI

Discuțiile și certurile dintre anarhiști și marxiști erau frecvente, dar și asa, am avut amici din ambele tabere cu care pana astăzi - cei care mai supraviețuim! - avem lungi conversații, amintindu-ne de acei ani eroici.

Cu câtă emoție îmi amintesc de acele vremuri în care îl inventam - sau îl descopeream în fundul sufletului meu - pe analfabetul Carlucho, unul dintre acei anarhiști de o infinita bunătate care mergeau din sat în sat pe jos, pana ajungeau la vreo ferma unde se găsea de obicei câte o lavița pentru cei care predicau noaptea, lângă vatra, despre cât era de minunat anarhismul. Carlucho, matahala care își pierduse vlaga din cauza torturilor, a avut în final un chioșc unde ii explica stângaci unui pusti numit Nacho, provenit dintr-o familie de aristrocrati, de ce era anarhismul atât de frumos. Ii povestea cum oamenii închideau în cuști mari hipopotamii inocenți, departe de pășunile lor africane, de răsăriturile lor splendide și de îndepărtata lor libertate, doar pentru a-i distra pe copii.

[...]Muncitorilor li se vorbea de libertate, dar erau închiși când participau la greve; li se vorbea de dreptate, dar erau reprimați și torturați în mod barbar; habeas corpus-ul și alte prevederi constituționale se eludau în mod cinic în practica de zi cu zi. Pana când amenințările și pericolele de moarte pe care le-am indurat au căzut pe capul a doi șefi anarhisti: Severino di Giovani si Scarfo. Pe Giovani l-am cunoscut la Centrul Cultural Ateneu și, în pofida înfățișării lui de profesor de școală, cu pistol și însoțit de o banda, a ajuns sa fie o figura legendara. Ei au fost prinși și, în fata plutonului de execuție, au murit strigând „Traiască anarhia!", cuvinte care, după șaizeci și ceva de ani, încă ma emoționează."

Ernesto Sabato despre conditia umana (Tunelul, 1948)

2009-01-23T10:19:00.016+02:00

"Nu ştiu, dar e ceva în legătură cu umanitatea în general. Înţelegi? Mi-amintesc că mai înainte cu câteva zile de a o picta, citisem că într-un lagăr de concentrare cineva s-a plâns că i-e foame şi a fost obligat să mănânce un şobolan viu. Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naştem în dureri pe o planetă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost.
Într-adevăr, aşa să fie? Am început să mă gândesc la ideea inutilităţii. Să fie oare viaţa noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aştri indiferenţi?"

Din „Jurnalul lui Adam si al Evei” de Mark Twain

2009-01-22T08:19:00.011+02:00

Fragment din „Jurnalul Evei”

"Nu-i pasă de nimic, nu-i pasă de flori, nu-i pasă de cerul pictat al inserării. Dar oare l-o fi interesând ceva pe lumea asta? Ca eu nu l-am văzut preocupat decât sa-si construiască colibe unde să se-ascundă de ploaia bună si curată, sa dea cu pepenii de pământ, sa guste strugurii si să-ncerce fructele din pomi cu mana, ca sa vadă ce se mai întâmplă cu toată avutia asta a lui.

Am pus jos un băt uscat si-am încercat sa-l găuresc cu altul. Aveam eu un plan mai vechi. Da' ce spaimă-am tras! Din gaură a-nceput sa se-nalte o suvită subtire, albăstruie si străvezie. Când am văzut una ca asta, am lăsat totul balta si-am fugit! Credeam ca-i un duh, si mi-a fost tare frică. Dar m-am uitat înapoi si-am văzut că nu se luase după mine. M-am sprijinit de-o stâncă, să mă odihnesc si să-mi trag răsuflarea până mi-o trece tremuratul. Cu chiu cu vai m-am târât înapoi, la pandă, gata s-o iau din nou la sănătoasa, dac-o fi nevoie. Când am ajuns pe-aproape, am dat la o parte crengile unei tufe de trandafiri si m-am uitat printre ele. Tare-as fi vrut sa fie bărbatul prin preajmă, sa vadă si el ce isteată si dragută sunt.Da' duhul dispăruse. M-am dus si-am găsit in gaura bătului un strop de pulbere rosiatică. Am băgat degetul s-o pipăi, dar l-am tras repede afară, cu un "Auuu!". Ma durea îngrozitor. L-am băgat în gură. Mă mutam de pe un picior pe celălalt si mă văitam. Până la urmă, m-a mai lăsat durerea si-am început sa cercetez curioasă.

Mă tot întrebam ce era pulberea aia rosiatică. Deodată mi-a venit în minute numele, desi nu-l mai auzisem. Foc! Eram mai sigură ca oricând, asa că i-am zis foc, fără sa ezit nici un pic.

Creasem ceva ce nu mai existase până atunci. Adăugasem un lucru nou nenumăratelor bunuri ale pământului. Eram tare mândră de asta si-am vrut sa alerg la el ca să-i spun, zicându-mi ca o sa-i câstig pretuirea. Dar m-am mai gândit un pic si-am rămas pe loc. Nu, nu o să-i pese. O să mă-ntrebe la ce foloseste. Si ce să-i spun? De-ar fi măcar bun la ceva... E numai frumos. Un lucru frumos si-atât...

Am oftat si nu m-am dus. Nu-i bun la nimic focul ăsta. Nu poate să ridice o coliba, nu poate să facă pepenii mai dulci, nici să coacă fructele mai repede. E-o zădărnicie, o prostie, o desertăciune. Nici nu s-ar uita la el si mi-ar arunca vorbe tăioase. Dar eu pun mare pret pe focul ăsta. I-am si spus-o: "O, focule, scumpa creatură delicat trandafirie, te iubesc fiindcă esti frumos! Si mie asta-mi ajunge". Ma gândeam sa-l strâng la piept. Dar m-am abtinut. Apoi am mai scos o maximă din capul meu. Cam seamănă cu prima si mă tem ca-i doar un plagiat: "Experienta care s-a fript se fereste de foc."

M-am pus din nou pe treabă. După ce-am făcut o grămăjoară bunicică de praf de foc, l-am răsturnat peste-o mână de iarbă uscată, cu gândul sa-l duc acasă ca să mă joc cu el... Dar pe drum l-a atâtat vântul si a-nceput sa mă-mproaste îngrozitor. Atunci l-am aruncat si am fugit. Duhul albăstrui a prins să se înalte. Se-ntindea si se-ncolăcea ca un nor. Pe dată mi-a venit în minte numele lui - fum! -, desi, pe cuvântul meu, pană atunci nu mai auzisem niciodată de fum.

Curând au tâsnit prin fum niste limbi strălucitoare, rosii si galbene, pe care le-am numit flăcări. Găsisem cuvântul potrivit, desi erau primele flăcări pe lumea asta. S-au cătărat în copaci. Luceau splendid prin perdeaua de fum. Am început să bat din palme, să rad si să topăi de bucurie, atât era de ciudat, de frumos, de fermecător!

El a venit în fugă, s-a oprit si-a privit un timp, fără grai. Apoi a întrebat ce e. Of, de ce-o fi pus întrebarea asa de direct! Trebuia să-i spun ceva, nu? I-am răspuns ca e foc. Nu i-a plăcut deloc că eu stiu si el trebuie să-ntrebe, dar nu-i vina mea. N-am avut de gând să-l supăr. După o pauză a întrebat:

- Cum a venit?

Altă întrebare pusă direct, la care-a trebuit să răspund direct:

- Eu l-am făcut.

Focul se-ntindea tot mai mult. El s-a dus până la marginea locului ars, s-a oprit, s-a uitat în jos si-a întrebat:

- Ce-s ăstia?

- Tăciuni.

A ridicat unul să-l cerceteze, dar s-a răzgândit si l-a pus iar jos. Apoi a plecat. Nu-l interesează nimic.

Pe mine mă interesează. Era cenusă moale, delicată si frumoasă. Am stiut imediat ce este. Si jarul. Am recunoscut si jarul. Mi-am găsit merele si le-am tras bucuroasă afară. Sunt tânără si pofta mea de mâncare e nestăvilită. Dar mare dezamăgire: plesniseră toate si nu mai erau bune. Asa părea. Ma înselasem: erau mai bune decât cele crude. Tare frumos e focul. Cred ca într-o zi o sa fie folositor."

Animalele si oamenii, aceeasi lupta

2009-01-22T05:25:00.016+02:00

„Atâta timp cât oamenii vor masacra animalele, ei se vor omorî intre ei. Cel ce seamănă moarte si durere nu poate culege bucurie si dragoste.” (Pitagora, v.570–v.480 i. Cr.)

„Va veni ziua când faptul de a omorî un animal va fi condamnat la fel ca omorârea unui om.” (Leonardo da Vinci, 1452-1519, Profetii.)

„Firile crude la adresa animalelor dovedesc o înclinatie spre cruzime.” (Michael de Montaigne, 1533–1592, Eseuri.)

„Cât dispret, câtă mizerie să spui ca animalele sunt masini lipsite de constiinta si sentimente.” (Voltaire, 1694–1788, dicționar filozofic, „Animalele”.)

„Cruzimea fata de animale este violarea unei datorii a omului fata de sine însusi.” (Immanuel Kant, 1724–1804, Metafizica moravurilor.)

„Intre mila fata de animale si bunătatea sufletului este o legătura strânsă.” (Arthur Schopenhauer, 1788–1860, Bazele moralei.)

„Nu veti fi niciodată si în nicio împrejurare cu adevărat nefericiti dacă veti fi buni cu animalele.” (Victor Hugo, 1802–1885.)

„Sunt frate intru Dumnezeu cu tot ce misca, de la girafa și crocodil pana la om, si concetătean cu tot ce vietuieste în marea grădina a universului.” (G. Flaubert, 1821-1880)

„Ce este omul fără animale? Dacă toate animalele ar dispărea, omul ar muri, pentru ca ceea ce se întâmpla animalelor i se va întâmpla si omului.” („Declaratia către președintele Statelor Unite”, atribuita șefului indian Seattle, 1854.)

„Când un om vrea sa omoare un tigru, spune ca face sport. Când un tigru îl omoară, se spune ca este cruzime.” (George Bernard Shaw, 1856–1950.)

„Măretia unei natiuni si progresele sale morale pot fi judecate prin modul în care se comporta cu animalele.” (Gandhi, 1869–1948.)

„O singura pasăre este în colivie si libertatea este în doliu.” (Jacques Prevert, 1900–1977.)

„Omul are putine sanse de a înceta sa mai fie un tortionar pentru om, atâta timp cât va continua sa învete pe seama animalului meseria sa de calau.” (Marguerite Yourcenar, 1903-1987, 7 august 1957.)

„Cruzimea va fi întotdeauna prezenta în om si se va destepta imediat ce conditiile sociale ii vor fi favorabile. O vedem în numeroase exemple contemporane, de la Germania nazista pana în Rwanda si în Balcani, trecând prin Cecenia. Rolul civilizatiei este de a face cruzimea social inacceptabila.
Iată un exemplu foarte instructiv în aceasta privinta. Reporteri de televiziune au intervievat un tânăr sniper din războiul din Serbia. Un băiat cu infatisare blânda si care se exprima foarte frumos. Instalat în vârful unui imobil din Sarajevo, el recunostea ca a omorât 256 pietoni. „Si cum v-a venit sa faceti asta?”, îl întreabă reporterul. „De când tata mi-a pus o pusca în mana si m-a dus la vânătoare de rate.”
Cazul sau este un exemplu extrem de impuls obscur, prezent la fiintele umane: plăcerea de a ucide. Aceasta este impulsul pe care civilizatia trebuie sa învete să-l controleze. În asta, repet, sta poate speranta de a vedea dispărând într-o zi războaiele sângeroase, masacrele si genocidele.
Rolul educatiei este capital. Când un copil torturează o insecta sau un animal, educatorul trebuie să-i arate barbaria actului sau si să-l facă să se răzgândească. Pentru ca desi au uneori impulsuri sadice, copii iubesc instinctiv animalele. Trebuie profitat de aceasta înclinatie naturala pentru a le insufla respectul pentru viata si a-i face constienti de responsabilitatea pe care o au în protejarea naturii sub toate formele.” (Hubert Reeves, 2003, Pământul e bolnav.)

Ernesto Sabato - Pact intre invinsi (Inainte de tacere, 1998)

2009-01-21T05:12:00.018+02:00

"Primesc multe scrisori de la tineri care se afla pe marginea prăpastiei, nu doar din țară, ci din intreaga lume. Cum e cea a adolescentului de șaptesprezece ani care îmi citise romanele și îmi scria dintr-un orășel din Franța. Îmi vorbea despre Rimbaund într-o scrisoare scrisa de mana, cu mare disperare. M-am îngrozit, fiindcă era la un pas de sinucidere, drama aceasta e una universala. Tinerii îmi vorbesc de tristețile lor, de dorința de a muri, îmi povestesc și de cum se agață de Martin și de Hortensia Paz, pentru ca-i ajuta sa reziste în viata asta atroce și nemiloasă.

Întotdeauna m-au preocupat tinerii aceștia ai căror ochi sunt făcuți sa vadă frumusețea, dar și nenorocul, căci cine e mai nefericit decât însetatul căutător de absolut?

În tinerețea mea, în mai multe ocazii, am avut tentația sinuciderii, dar m-am salvat prin înțelegerea suferinței celor care s-ar fi întristat din cauza morții mele. Mereu va exista cineva pentru care absenta noastră ar fi ireparabila: o mama, un tata, un frate; oricine ar fi, oricât de îndepărtat; un prieten drag, chiar și un câine.

Diego Cuartella, care în acești ultimi ani a lucrat cu mine, își amintește de ceea ce zice Camus: "Sinuciderea este singura problema filozofica realmente serioasa. Dilema dacă viata merita sau nu sa fie trăita, aceasta este răspunsul, de fapt, la întrebarea fundamentala a filozofiei".

[...] Atunci continui cu aceasta mărturie, epilog sau testament spiritual dedicat acelor fete și băieți dezorientați și timizi, sau celor care cauta o scândura în largul marii, după un naufragiu. Deoarece cred ca numai atât le pot oferi: niște biete rămășite de lemn.

[...]PACT INTRE ÎNVINȘI

Îți vorbesc ție și, prin tine, tinerilor care-mi scriu sau ma opresc pe strada, de asemenea, celor care privesc de la celelalte mese din cafenea, care încearcă sa ma abordeze și nu îndrăznesc.

Nu vreau sa mor fără sa va spun aceste cuvinte.

Am încredere în voi. V-am scris despre multe lucruri dure, multa vreme n-am știut dacă va voi mai putea spune ce se întâmpla pe lumea asta. Acesta este pericolul pe care-l înfruntam cu toții, bogați sau săraci.

Acest lucru nu-l cunosc însa oamenii puterii. Ei nu știu ca și copii lor se afla în situația asta trista.

Nu putem sa ne scufundam în deprimare pentru ca, într-un fel, este un lux pe care părintii copiilor care mor de foame nu și-l pot permite. Si nici nu e posibil sa ne închidem de fiecare data cu lacăte mai mari în căminele noastre.

Trebuie sa ne deschidem în fata lumii. Sa nu credem ca dezastrul e în afara noastră, ci ca arde ca un foc in sufrageria din casele noastre. Ne sunt în pericol viata și pământul.

Va scriu un vers din Holderlin:

Însuși focul zeilor ne face zi

și noapte sa mergem înainte,

Haideți! Sa privim spatiile deschise,

Sa cautam ceea ce ne aparține,

oricât de departe s-ar afla.

Da, copii, trebuie sa luam viata lumii ca pe o sarcina personala și s-o apăram. Aceasta este misiunea noastră.

Sa nu ne gândim ca guvernele se ocupa de asta. Guvernele din lumea întreaga au uitat, putem spune, ca scopul lor este promovarea binelui comun.

Astfel, solidaritatea dobândește un loc decisiv în lumea asta fără cap și coada, care-i exclude pe cei diferiți. Atunci când o sa fim responsabili de durerea altora, implicarea noastră ne va da un sentiment care ne va situa deasupra fatalității istoriei.

Dar mai întâi va trebui sa acceptam ca am eșuat. Altminteri vom ajunge sa fim târâți de către profeții televiziunii, de cei care cauta salvarea în panaceul supradezvoltarii. Consumismul nu este un substitut al paradisului.

Situația e foarte grava și ne afectează pe toți. Dar, deși este asa, exista unii care fac eforturi sa nu trădeze valorile nobile. Pe lume, mii de oameni supraviețuiesc în mizerie. Ei sunt martirii.

Va vad coborând din trenuri, din autobuze, după istovitoare zile de lucru, sau dezolați când nu primiți de lucru. Va vad în femeile vestejite la treizeci de ani din cauza copiilor și a obligației de a munci pentru salarii mizerabile. Va vad în copii străzii, în bătrânii care dorm în metrou. În toti oamenii abandonați în suferință și lipsuri.

Odată, l-am întrebat pe Pasolini de ce se interesa de viata marginalizatilor, cum era și protagonistul filmului Mama Roma, iar el mi-a răspuns ca o făcea fiindcă în ei viata se păstra sacra în mizeria sa.

Acest gen de oameni revelează Absolutul de care ne îndoim atâta, împlinindu-se pe sine și, după cum spunea Holderlin, acolo unde se afla pericolul, se ivește și salvarea.

De fiecare data când am fost pe punctul de a pieri din istorie, ne-am salvat prin partea cea mai nevoiașa a omenirii. Luam în considerare atunci cuvintele Mariei Zambrano: Nu se trece de la posibil la real, ci de la imposibil la adevărat. Multe utopii au devenit ulterior realități.

Sunt multe motive, o sa-mi spuneți, ca sa nu crezi în nimic.

Tinerii ca voi, moștenitori ai abisului, hoinăresc pribegi pe un pământ în care nu le-am asigurat adăpost. In acest gol existențial și metafizic suferă orfanii de cer și acoperiș. Îți înțeleg frământarea, deruta de a aparține unui timp în care pereții s-au dărâmat, dar unde încă nu se conturează orizonturi noi. Ochi falși țin sa-ți captiveze voința de pe ecranele de televizor. Trebuie sa te gândești ca nu mai ai moneda de schimb atunci când existenta valorează mai puțin decât un anunț publicitar. Scepticismul s-a agravat prin resemnarea crescânda cu care ne asumam amploarea dezastrului. Banalitatea cu care se degradează sentimentele cele mai nobile, făcând omul sa decada într-o caricatura jalnica, într-o ființa de nerecunoscut.

Si eu am multe îndoieli, iar uneori ajung sa ma gândesc dacă sunt valabile argumentele cu care am încercat sa descopăr sensul existentei. Ma reconfortează sa știu ca Kierkegaard spunea ca a avea credința înseamna curajul de a susține ca te îndoiești. Eu oscilez intre disperare și speranța, care întotdeauna prevalează, fiindcă, dacă nu, atunci omenirea ar fi dispărut încă de la început, pentru ca exista atâtea motive sa te îndoiești de toate. Dar din cauza persistentei acestui sentiment atât de profund și absurd, străin de orice logica - cât de nefericit e omul care socotește doar cu logica! - ne salvam, pentru a mia oara, mai ales prin femei; deoarece nu numai ca dau viata, ci sunt și cele care conserva aceasta specie enigmatica. Nu în zadar, într-una din culturile a cărei ințelepciune este milenara, se credea ca sufletul unei femei care murea în durerile facerii era purtat în același cer cu sufletul războinicului învins în lupta.

De aceea iți vorbesc, cu dorința de a naște în tine nu doar provocare, ci și o convingere.

Mulți ma întreabă despre încrederea în tineri, pentru ca ii considera distructivi sau apatici. Este firesc ca in miezul catastrofei sa existe unii care vor sa evadeze dăruindu-se vertiginos consumului de droguri. O problema despre care imbecilii pretind ca e de resortul politiei, când de fapt, e rezultatul profundei crize spirituale a timpului nostru.

Eu îmi reafirm zilnic încrederea în voi. Sunt mulți cei care, în furtuna, continua sa lupte, oferindu-și timpul și chiar viata pentru celalalt. Pe străzi, în închisori, în târguri mizere, în spitale. Arătându-ne ca, în aceste vremuri de false triumfalisme, adevărata rezistenta este aceea care se bate pentru valori considerate pierdute.

În timpul călătoriei mele în Albania, am cunoscut un băiet pe nume Walter, care își lăsase casa în provincia Tucuman pentru a merge sa îngrijească bolnavi alături de congregația Maicii Tereza din Calcutta. Cu câtă emoție îmi amintesc! Întotdeauna când vad știrile cumplite care ne vin din acea țară draga mie, ma întreb pe unde o fi. Poate ca citește aceste cuvinte de recunoștință fata de nobilul sau eroism.

Sunt milioane cei care rezista, chiar voi puteți confirma atunci când ii vedeți pe acești bărbați și femei care se trezesc în zorii zilei și ies sa caute o slujba, lucrând ce apuca pentru a-și putea hrăni copiii și a avea un trai decent, cât de modest. Te-ai gândit vreodată câți oameni din țară împărtășesc foamea aceasta după demnitate și dreptate?

Mii de persoane, în ciuda dezamăgirilor și a eșecurilor, continua sa manifeste, umplând piețele, hotărâți sa elibereze adevărul din lunga sa deportare. De pretutindeni vin semnale ca oamenii încep sa strige: Destul! La fel se întâmpla cu mișcarea zapatista din Mexic și cu toate mișcările care ne avertizează de pericolul care gonește viitorul planetei.

Trebuie sa ne amintim ca a existat cineva care a dărâmat imperiul cel mai puternic din lume cu o capra și o furca simbolica. Aceasta revolta nu justifica în nici un fel izolarea într-un turn de fildeș, indiferent la ce se întâmpla lângă tine. Gandhi a avertizat ca e o minciuna sa pretinzi ca nu ești violent și sa ramai pasiv în fata nedreptăților sociale. Dimpotriva, cred ca tine de o atitudine anarho-creștina faptul ca trebuie sa călăuzim viata.

Deja nu mai sunt nebuni, a murit acel om din La Mancha, acea năstrușnică fantasma în desert. Toata lumea este teafără la minte, oribil și monstruos de teafără.

Aceasta absenta a nebuniei pe care o deplânge Leon Felipe este asemănătoare celei a stoicului Guevara, care și-a abandonat viata confortabila și a plecat într-o lupta nesăbuită în selva boliviana, bolnav de astm, fără leac, pentru a sfârși asasinat de niște canalii barbare și respingătoare. Ce contează dacă se confunda cu materialismul dialectic? Însuși acest fapt demonstrează inocenta, autenticitatea sa. El lupta pentru acel Om Nou care astăzi ne zorește sa recuperam ruinele istoriei. În ultima sa scrisoare, le spune părinților: Dragii mei bătrânei, simt iarăși sub călcâie coastele Rosinantei, merg la drum cu scutul pe brat. Si atunci iese în căutarea a ceea ce Rilke numea propria moarte. Aceasta e măreția lui, pe care unii o vor considera o copilărie, o prostie; dar aceste gesturi de eroism nebunesc ne mantuie de atâta nedreptate, pentru ca nu putem trai fără eroi sau martiri. Ca acei studenți din Piața Tien-An-Men care, într-un masacru oribil, au murit opunându-se șenilelor. Ei sunt cei care ne arata căile pe care viata o poate lua de la început.

Trăim un timp în care viitorul pare irosit. Dar, dacă pericolul ne-a răsturnat destinul comun, trebuie sa răspundem în fata celor care au nevoie de ajutorul nostru.

[...]Dacă rezistenta pare absurda când se prevestește sfârșitul, de ce sa nu meditam la acești sfinți? Oare nu sunt ei înșiși o dovada ca mai exista ceva de cealaltă parte a absurdului?

Nu știm dacă la sfârșitul drumului viata așteaptă ca un cerșetor care ne întinde mana.

Aceasta credință nebuneasca sau miraculoasa se datorează, cu siguranță, faptului ca am ajuns la capăt. Este necesar sa conservam locurile care exista pana și în suburbiile marilor orașe, unde se păstrează încă atributele omului concret, din carne și oase.

Când lumea supradezvoltată o va lua la vale, cu toți robotii și cu toata tehnologia, pe calea exilului, atunci omul își va recupera unitatea pierduta. Si poate, când ne vom trezi din acest coșmar sinistru, când un gol de umanitate ne va durea în piept, ne vom aminti ca am fost odată cei despre care Rene Char spunea: destinul lor este sinuos, nu glorios. [...]

Si eu am vrut sa fug de lume. Voi m-ați împiedicat, cu scrisorile voastre, cu cuvintele voastre de pe strada, cu abandonul căruia i-ați fost sortiți.

Atunci va propun, cu toata seriozitatea ultimelor cuvinte spuse în viata asta, sa facem un compromis: sa ieșim in spatii deschise, sa ne asumam riscul pentru celalalt sa așteptăm, lângă cel care își întinde bratele către noi, ca noul val al istoriei sa ne trezească. Poate ca deja acest lucru se întâmplă, subteran și silențios, asa cum fac mlădițele care palpita sub pământul iernii.

Sa fie ceva pentru care merita totuși sa suferi și sa mori: o comunitate intre oameni, un pact intre învinși. Un singur turn, da, dar scânteietor și indestructibil.

În vremuri obscure ne ajuta acei care au știut sa meargă prin întuneric. Citiți scrisorile pe care Miguel Hernandez le-a trimis din închisoarea unde și-a găsit în final moartea: Sa închinăm pentru tot ceea ce se pierde și se regăsește: libertatea, legăturile, bucuria și acea mângâiere neștiută care ne duce la propria căutare prin lume.

Sa va gândiți mereu la noblețea acestor oameni care răscumpără omenirea. Prin moartea lor, ei ne dăruiesc valoarea suprema a vieții, demonstrându-ne ca obstacolul nu împiedica istoria și amintindu-ne ca numai omul poate cădea în utopie.

Numai cine va fi capabil sa incarneze utopia va fi apt pentru bătălia decisiva, aceea de a recupera partea din umanitate pe care am pierdut-o."