Mark Twain - "Strainul misterios"

"Imi ziceam in sinea mea ca tare-as vrea sa vad cum arata o temnita pe dinauntru. Satan imi auzi gandul si iata-ne in inchisoare, chiar in camera de tortura. Erau acolo roata si toate celelalte instrumente. Pe pereti atarnau unul sau doua feliare chioare, care dadeau locului o-nfatisare si mai sinistra. Erau si oameni acolo, chiar si calai, dar nu ne-a observat nimeni fiindca eram invizibili. Un tanar zacea legat. Satan imi spuse ca-l banuiesc de erezie. Calaii se pregateau sa-l faca sa vorbeasca. Ii cereau omului sa-si marturiseasca vina, dar el o tinea mortis ca n-are ce sa marturiseasca fiindca nu-i nimic adevarat. Atunci ii infipsera sub unghii aschie dupa aschie si tanarul urla de durere. Satan nu era tulburat defel, dar eu n-am putut sa-ndur si-a trebuit sa ma scoata-n graba de-acolo. Mi se facuse rau si-abia ma tineam pe picioare. Aerul proaspat ma aduse insa in simtiri. In drum spre casa i-am spus ca era ceva bestial, animalic.
- Ba nu, omenesc. Sa nu insulti animalele, fiindca nu merita o palma ca asta. Asa e stirpea voastra, continua el, josnica. Mintiti tot timpul, gasiti virtuti pe care nu le-aveti, dar le refuzati totdeauna animalelor mai presus de voi, desi numai ele au virtutile-alea cu adevarat. Nici un animal n-a facut vreodata un act de cruzime. Cruzimea e talentul exclusiv al celor cu simt moral. Cand un animal provoaca suferinta, o face inconstient. Nu-i nimic rau in asta, pentru ca el nu stie ce-i raul. Si nu provoaca suferinta din placere. Numai omul face asta, inspirat de simtul ala moral al lui. Un simt care te face sa deosebesti binele de rau si-ti da libertatea sa-l alegi pe cel care-ti convine. Si ce castiga omul din asta? Alege tot timpul. Dar in noua cazuri din zece alege raul. Raul nici n-ar trebui sa existe. Si de n-ar fi simtul moral, nici n-ar exista. Dar omul e tare stupid si nu-si da seama ca simtul moral il coboara pana la treapta cea mai de jos de pe scara fiintelor vii. E rusinos sa ai simt moral. Te simti mai bine? Hai sa-ti mai arat ceva!
Peste o clipa eram intr-un sat din Franta. Ajunseram intr-o fabrica mare, unde, invaluiti intr-un nor de praf, barbati, femei si copilasi trudeau pe caldura si-ntr-o murdarie de nedescris. Aveau numai zdrente pe ei. Munceau si picau de oboseala, fiindca erau storsi de vlaga si-aproape morti de foame.
- Uite si-aici un fel de simt moral, zise Satan. Propitarii sunt bogati si foarte evlaviosi. Dar dau acestor oameni sarmani, fratii si surorile lor, un salariu c-abia le-ajunge sa nu cada din picioare de foame. Muncesc paisprezece ore pe zi, iarna si vara deopotriva, cu totii, pana si copiii. Trudesc de la sase dimineata pana la ora opt seara. Stau in niste cocini, la patru leghe de fabrica. Si de doua ori pe zi fac drumul asta pe jos, prin noroi sau zloata, pe ploaie, ninsoare, lapovita sau furtuna. Si asta ani in sir. Dorm doar patru ore pe noapte. Intr-o camera cumplit de murdara si de puturoasa stau inghesuite cate trei familii. Vin molimele peste ei si-i secera ca pe niste muste. Au facut vreo crima nenorocitii astia? Nu! Atunci ce-au facut de-s pedepsiti atat de aspru? Absolut nimic, decat ca s-au nascut in semintia voastra de fiinte fara minte. Ai vazut care-i soarta unui raufacator in inchisoare. Acuma vezi care-i soarta celor nevinovati si cumsecade. Sunteti voi oare o rasa de oameni cu cap? Oare nevinovatii astia care duhnesc o duc mai bine decat ereticul din temnita? Zau ca nu. Pedeapsa lui e un fleac pe langa patimile astora. Dupa ce-am plecat noi, l-au tras pe roata si i-au zdrobit oasele. Acuma-i mort si-a scapat de stirpea voastra nepretuita. Dar sclavii astia amarati de-aici mor cu-ncetul de ani de zile, si unii n-or sa scape de viata inca multi ani de-aici incolo. Uite cum ii invata simtul moral pe stapanii fabricii sa faca deosebirea intre bine si rau. Si se considera mai buni decat cainii! Ah, cat sunteti de irationali si prosti, cat sunteti de marunti! Nici nu pot sa-ti spun.
Apoi lasa seriozitatea la o parte si se-apuca sa-si bata joc de noi, sa rada ca ne mandream cu faptele noastre razboinice, cu marii nostri eroi, cu faima noastra nepieritoare, cu regii nostri puternici, cu aristocratia noastra de vita veche, cu venerabila noastra istorie. Si-a ras intruna, ca ti se facea rau sa-l auzi. Pana la urma s-a mai linistit un pic si-a zis:
- Dar daca ma gandesc bine nu-i chiar asa de ras. E de-a dreptul patetic sa afli ce scurte va sunt zilele, cat va place sa va dati in spectacol ca niste copii, biete umbre fara noima ce sunteti!
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[...] Voi sunteti o specie aparte. Orice om e o masina de suferinte si una de fericire, puse la un loc. Amandoua lucreaza armonios si cu mare precizie, pe principiul "da si ia". Dupa orice fericire, care-apare intr-o parte, vine de indata o suparare sau o durere, poate chiar mai multe, in cealalta parte. De cele mai multe ori, viata omului e impartita aproape egal intre fericire si nefericire. Cand nu e asa, cu siguranta ca predomina nefericirea. Niciodata invers. La unii masina de suferinte face aproape toata treaba singura. Un om ca asta trece prin viata aproape fara sa stie ce-i fericirea. Pe orice pune mana, orice face nu-i aduce decat nefericire. Ai vazut vreodata oameni ca astia? Pentru ei viata nu are farmec, nu-i asa? E-o pacoste. Uneori, un ceas de bucurie il platesc cu ani si ani de nenorociri. Nu stiai? Se-ntampla din cand in cand.