Despre adevar (ori mai degraba despre minciuna)

-Stiu ca esti un om dintr-o bucata si te mandresti cu asta. Dar pune-ti si tu intrebarea: de ce sa spunem adevarul? Ce anume ne leaga de el? Si de ce, in general, consideram calitatea de a spune adevarul o virtute? Inchipuie-ti ca te intalnesti cu un nebun care sustine ca e peste si ca toti suntem niste pesti. Te iei cu el la cearta? Te dezbraci in fata lui si-i arati ca n-ai aripioare de peste? Sau ii spui de la obraz ce gandesti despre el? Hai, vorbeste!
Daca i-ai spune numai si numai adevarul, numai ceea ce gandesti cu adevarat despre el, ai intra intr-o discutie serioasa cu un nebun si, in consecinta, ai ajunge tu insuti sa fii nebun. Asa e si cu lumea care ne inconjoara. Daca m-as indaratnici sa-i spun adevarul de la obraz ar insemna s-o iau in serios. Si a lua in serios ceva atat de neserios inseamna sa devii tu insuti neserios. Asadar, precum vezi, eu trebuie sa mint, daca nu vreau sa-i iau in serios pe nebuni si sa nu devin unul dintre ei.

(...) si i se paru ca, de fapt, toti oamenii cu care se intalnea la noul loc de munca nu erau decat niste linii supte de o hartie sugativa, niste fiinte nestatornice, cu atitudini labile, niste fiinte fara o substanta temeinica; dar ceea ce-i mai grav, mult mai grav (ii veni in minte in continuare) e faptul ca el insusi nu este altceva decat o umbra a acestor oameni umbriti, deoarece isi epuiza toata ratiunea pentru a li se adapta si a-i imita, si chiar daca ii imita zambind in ascuns si fara serioazitate, incercand astfel sa-i ridiculizeze in taina si sa-si justifice adaptarea, tot nu izbutea sa schimbe cu nimic starea lucrurilor, pentru ca pana si imitatia malitioasa si sarcastica tot imitatie ramane, o umbra subordonata, derivata si simpla.
Si asta e umilitor, cumplit de umilitor.

(...)Nu, nu va fie teama, Eduard n-a inceput sa creada in Dumnezeu. Povestirea noastra nu are deloc intentia sa se incununeze cu efectul unui paradox atat de ostentativ. Dar Eduard, este preocupat totusi, cu o placere nostalgica, de chipul lui.
Dumnezeu e substanta insasi, si Eduard n-a gasit niciodata nimic substantial in iubirile sale, in dascalia sa, in gandurile sale. E prea ager la minte ca sa admita ca vede substantialitatea in nesubstantial, dar totodata e prea slab ca sa nu tanjeasca in taina dupa substantialitate.
Ah, doamnelor si domnilor, trista e viata omului care nu poate sa ia nimic si pe nimeni in serios!
De aceea Eduard tanjeste dupa Dumnezeu, caci numai Dumnezeu unicul e scutit de obligatia difuza de a se manifesta si are dreptul doar de a exista; caci numai el (singur, unic si inexistent) formeaza partea opusa, substantiala, a acestei lumi nesubstantiuale (dar prin asta cu atat mai existenta).
Asa se face ca, din cand in cand, Eduard zaboveste in biserica si se uita cu jind si meditativ spre cupola sfantului lacas. Sa ne luam ramas-bun de la el intre-o asemenea clipa: e dupa-amiaza, iar biserica e muta si pustie: Eduard sta pe banca de lemn, chinuit de regretul ca Dumnezeu nu exista...

(Milan Kundera - "Eduard si Dumnezeu", din volumul "Iubiri caraghioase")
....................................................................................................................................................................

(...) Adauga ca el planuise de multa vreme ("dar eu nici nu sunt altceva decat unul care face vesnic planuri", adauga el cu un sarcasm timid) sa scrie un roman sau o piesa de teatru despre asta: povestea unui tanar care isi propune sa spuna intotdeauna adevarul, intotdeauna, fie ce-o fi. Si incepe numaidecat sa semene distrugerea, oroarea si moartea la fiecare pas. Pana cand se distruge pe sine insusi, prin propia sa moarte.
- Atunci e nevoie de minciuna - admise Martin cu amaraciune.
- Spun ca nu intotdeauna se poate spune adevarul. De fapt, aproape niciodata.
- Adica minciuni prin omisiune?
- Cam asa ceva - admise Bruno privindu-l dintr-o parte, temandu-se sa nu-l jigneasca.
- Deci nu crezi in adevar.
- Cred ca adevarurile sunt bune in matematica, in chimie, in filozofie. Dar nu in viata. In viata sunt mai importante iluziile, inchipuirea, dorinta, speranta. Si apoi, stim oare ce e adevarul? Daca eu afirm ca bucata aia de geam e albastra, spun un adevar. Dar e un adevar partial si, deci, un fel de minciuna. Caci bucata aia de geam nu e singura, face parte dintr-o casa, dintr-un peisaj, dintr-un oras. E inconjurata de griul peretelui aluia de beton, de albastrul deschis al cerului, de norii aceia prelungi si de infinit de multe alte lucruri. Si daca nu spun totul, dar absolut totul, mint. Dar e imposibil sa spui totul, nici macar in cazul geamului, un simplu fragment din realitatea materiala, din simpla realitate materiala. Realitatea este infinita si mai ales infinit de nuantata, si daca uit fie si numai una dintre nuante sunt un mincinos. Inchipuie-ti atunci ce inseamna realitatea fiintelor omenesti, cu complicatiile, intortocherile si contradictiile lor si, pe deasupra, si schimbatoare. Deoarece se schimba cu fiecare clipa care trece si nu mai suntem la fel cu ce am fost cu cateva clipe mai inainte. Oare suntem intotdeauna aceeasi persoana? Avem oare mereu aceleasi sentimente? Poti iubi un om si, deodata sa nu-l mai stimezi, ba chiar sa-l urasti. Si daca ii spunem ca nu-l mai pretuim, facem o greseala, caci, chiar daca faptul e un adevar, e un adevar momentan, care nu va mai fi un adevar peste o ora sau ziua urmatoare, sau in alte imprejurari. In schimb, fiinta careia ii destainuim sentimentul nostru va crede ca acesta este adevarul, o data pentru totdeauna. Si se va cufunda in disperare.

(...) Nici o consideraţie abstractă, chit că s-ar referi la probleme omeneşti, nu servea drept consolare nici unui om, să-i aline vreuna din tristeţile şi neliniştile ce poate chinui o fiinţă con­cretă în carne şi oase, o biată fiinţă cu ochi ce privesc temători (spre ce sau spre cine?), o făptură ce supravieţuieşte numai datorită speranţei. Pentru că, din fericire (se gîndea el), omul nu e alcătuit numai din disperare, ci şi din speranţă şi credin­ţă; nu numai din moarte, ci şi din dorinţa de a trăi; şi nu nu­mai din singurătate, ci şi din clipe de înţelegere şi dragoste. Căci, dacă disperarea ar fi mai tare, ne-am lăsa cu toţii să mu­rim sau ne-am sinucide; or, în nici un caz nu se întîmplă aşa. Ceea ce demonstra, după părerea lui, ce puţină importanţă avea raţiunea, nefiind raţional să avem speranţe în lumea în care trăim. Dar, din fericire, omul nu e aproape niciodată. o fiinţă raţională şi, de aceea, speranţa renaşte mereu în mij­locul calamităţilor. Şi chiar şi renaşterea e ceva atît de absurd, un absurd atît de subtil şi profund absurd, atît de lipsit de ori­ce temei, e o dovadă că omul nu este o fiinţă raţională. Şi astfel, abia a ras un cutremur o vastă regiune din Japonia sau din Chile; abia au adus nişte inundaţii formidabile la moartea a sute de mii de copii în regiunea Ianţe; abia că un război crud si, pentru imensa majoritate a victimelor, fără sens, a mutilat, torturat, asasinat, violat, incendiat şi distrus femei, copii şi sate, că supravieţuitorii, cei care fără îndoială au asistat, înspăimîntaţi şi neputincioşi la acele calamităţi ale naturii sau ale oamenilor, chiar fiinţele care în momentele acelea dispera­te crezuseră că niciodată nu vor mai vrea să trăiască şi că nici­odată nu o să-şi mai refacă viaţa şi că nici n-ar putea să şi-o refacă chiar dacă ar fi vrut, chiar bărbaţii şi femeile acelea, aceste fiinţe fragile încep îndată, din nou, ca nişte furnici proaste dar eroice, să reconstruiască mica lor lume de toate zilele: o lume mică, desigur, dar tocmai de aceea emoţionantă. Aşa că nu ideile erau cele care salvau omenirea, nu intelectul şi raţiunea, ci tocmai contrariul lor: acele nesăbuite speranţe ale oamenilor, furia nepotolită de a supravieţui, dorinţa de a respira pînă în ultima clipă, micul, încăpăţînatul lor eroism de toate zilele în faţa nefericirilor. Şi dacă angoasa e experienţa Neantului, ceva ca o dovadă ontologică a Neantului, oare spe­ranţa nu e dovada unui Sentiment Ocult al Existenţei, ceva pentru care merită să lupţi?

(...) Intotdeauna m-a făcut să rîd lipsa de imaginaţie a aces­tor domni, care cred că, pentru a ajunge la un adevăr, faptele trebuie să „păstreze proporţiile cuvenite". Aceşti pitici îsi în­chipuie (au şi ei imaginaţie, desigur, dar o imaginaţie pitică) că realitatea nu depăşeşte statura lor, şi că nici nu e mai com­plexă decît creierul lor de muscă. Aceşti indivizi, care spun despre ei înşişi că ar fi „realişti", pentru că nu sînt capabili să vadă mai departe de vîrful nasului, confundă Realitatea cu un Cerc-cu-Diametrul-de-Doi-Metri care îşi are centrul în căpăţîna lor modestă. Nişte bieţi provinciali care rîd de ceea ce nu pot înţelege şi nu cred nimic din ceea ce ar putea fi în afara faimosului lor cerc. Cu şiretenia tipică a ţăranului, îi dau la o parte tot timpul pe nebunii care vin la ei cu planuri pen­tru descoperirea Americii, dar cumpără o cutie de scrisori de îndată ce ajung la oraş. Şi au tendinţa să considere logic (alt cuvinţel care le place!) ceea ce e pur şi simplu un fapt care ţine de psihologie. Obişnuitul se transformă astfel în rezona­bil, mecanism prin care se ajunge ca eschimosului să i se pară rezonabil să-şi ofere nevasta primului venit, pe cînd unui european i se pare mai degrabă o nebunie. Acest soi de pier-de-vară au refuzat rînd pe rînd existenţa antipozilor, a mitra­lierei, a microbilor, a undelor herţiene. Nişte realişti care s-au individualizat prin faptul că au refuzat (de obicei prin ras, in mod energic, ajungînd chiar pînă la închisoare şi balamuc) viitoare realităţi.

Asta ca să nu mai zic nimic de celălalt aforism suprem „pastrînd proporţiile cuvenite". Ca şi cum în istoria omerii s-ar fi întîmplat ceva important care să nu fie o exagerare de la Imperiul Roman pînă la Dostoievski.

"Descartes si-a creat principiile teoriei sale pornind de la trei vise. Frumos inceput pentru un aparator al ratiunii!“

(...)Se stie foarte bine: francezii sînt oameni grozav de logici si mecanismul mintal al acelui Descartes de la Serviciul Vamal era imbatabil; Marsilia era în sud şi pe acolo e cald. Buenos Aires e mult mai la sud şi, deci, acolo trebuie să domneasca o caldura infernală. Ceea ce demonstrează la ce demenţă poate duce logica: printr-un raţionament corect poate fi desfiintat Polul Sud.

L-am liniştit (măgulindu-1), confirmînd prin asta cat de savant era. I-am spus că la Buenos Aires lumea umblă în chiloţi de baie si ca de îndată ce ne îmbrăcăm ne e cam prea cald. Drept care funcţionarul mi-a pus cu plăcere ştampila şi mi-a dat înapoi paşaportul, zîmbind: Allez-y! Mai civilizaţi-vă şi voi puţin!

(Ernesto Sabato - "Despre eroi si morminte")