"Fiecare dintre noi suntem un diavol si transformam lumea in care traim in propriul iad"(Oscar Wilde)

“De ce ti-e frica de singuratate? Ti-e frica sa ramai singur cu tine?”,
obisnuiam sa ironizez cu prima ocazie pe oricine cauta compasiune, alianta puerila a celor invisi, empatizare cu vesnicul conformist. Obisnuiam sa adopt o figura cinica dar simpatica, o atitudine flegmatica dar ingaduitoare, epatarea ma ispitea dar nu ma coboram la nivelul ei. Asta a fost doar inceputul spre o intelegere mai putin naiva a contrariului a ceea ce simteam.
E ciudat cand instinctele te tradeaza. Ma simteam mandra si sigura pe mine pentru ca nu aveam de ce sa-mi fie frica. Ma complaceam. Pana am intrezarit monstrul.

N-am incetat sa ma complac, insa nu fara efort…In ce ma priveste, nu ma pot abandona fricii. Dar tind sa-i indreptatesc pe cei care o fac. Treapta cu treapta, introspectia lucida si riguroasasa se dezintegreaza, se topeste in abis. E chiar explicabil, cand imparti realitatea in "bine" si "rau" , sa te privesti si sa te ingrozesti, pt ca nu semeni deloc cu ce ai trait pana acum. Esti o revelatie atat de profunda, atat de unic si de imperceptibil, incat iti esti de-a dreptul strain si incomprehensibil. Cum sa nu te sperii de monstrul care planeaza asupra existentei tale, atemporal, aspatial si omnipotent? Esti tu! Destin si vointa, cauza si efect, creatie si distrugere. Esti tot ce mintea nu va putea vreodata concepe. Esti mai mult decat poti spera. Si te sperii! Te refugiezi in ratiune, in material si-n fictiune (poate e cazul sa punem egal).

Imi place sa cred ca traiesc in oarecare armonie cu monstrul meu. Cand suntem la ananghie ne dam cate o mana de ajutor unul altuia. Incerc sa ma transpun pe o pozitie de egalitate cu el. Sper sa-mi ierte aroganta…Cand el iese la iveala eu il las sa-si faca meandrele si-i ingadui mici indiscretii isterice, cand eu il reneg el ma asteapta rabdator cu un zambet sarcastic si nu ma dojeneste, stie ca supravietuirea noastra depinde de asta. El traieste intr-o lume desavarsita, alienat viselor neghioabe. Eu nu-mi atribui impertinenta de a-l diseca, ma straduiesc doar sa ma strecor cuminte printre vise, halucinatii "rationale" (prea putin constiente).
Dar mai pot? Nu m-a atras niciodata ipocrizia. Plus ca a-nceput sa-mi placa monstrul, eu cu el vreau sa fiu…il inteleg, il iubesc si-l admir atat de mult incat inutilitatea existentei devine realitate iar realitatea existenta inutila. Ma predau lui, mie, si ma subjug, si ma trezesc, si acaparez si devin ceea ce sunt.
Sunt singura.