George Carlin despre sistemul de invatamant

Ernesto Sabato despre cultura, educatie si sistemul de invatamant (Inainte de tacere, 1998)

Nu vom ști niciodată neliniștea cu care a compus Beethoven ultima sa simfonie minunata, sau momentele de singurătate în care și-au creat marii compozitori operele. De aceea, dacă eșecul în sine este un lucru trist, eșecul în arta este întotdeauna tragic.
Cu multa emoție am stat, în diferite ocazii, la mormântul lui Van Goth, acel nefericit care nu și-a putut vinde niciodată vreun tablou, și ale cărui opere se licitează acum pentru milioane de dolari, pentru a fi apoi expuse în supermarketuri. Sărmanul Vincent; locuit de Dumnezeu și posedat de Diavol, umil și cumsecade, capabil sa predice Evanghelia minerilor și sa-l atace, uneori violent, pe Gauguin: capabil sa culeagă sărmane prostituate de pe strada, cum era cea cu un copilaș, pentru a-i fi modele, și sa traiască alături de ele, fiindcă probabil le înțelegea, suferind ca și ele de pe urma faptului ca erau lăsate de izbe liste. După cum arata Artaud, un alt posedat pe care l-am admirat mereu, Van Goth s-a sinucis din cauza unei societăți care nu-și mai suporta groaznicele revelații.
[...]De aceea, rasa de artiști pe care am admirat-o mereu a fost aceea căreia i-au aparținut toți acești oameni. Pe care i-a unit în atitudinea lor combativa o profunda preocupare spirituala și care, în căutarea lor disperata a sensului, au creat opere ale căror totala sinceritate și sfâșiere am crezut mereu ca reprezinta singura modalitate de exprimare a adevărului.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Nu știam, dar puteam intui în mijlocul cărei tristeți profunde s-a aflat, cautând Absolutul, însa dând doar peste mediocritate și dispreț, acel tânăr minunat și nefericit, pe nume Rimbaund, când a scris astfel primele versuri ale infernului sau:
"Odată, dacă-mi amintesc bine, viata mea era un festin în care toate inimile se deschideau, în care vinurile de toate felurile curgeau fără oprire. Într-o noapte, am simțit Frumusețea la picioare. Am văzut-o amărâtă. Si am insultat-o."
Când ma plimb prin vreo piațetă, privind noblețea dansatorilor, când vad acele trăsături inefabile care tresar în fata unui cer zbuciumat de furtuna, sau când ii vad pe cei care tremura pronunțând cuvinte sublime, ma gândesc la nefericirea oamenilor predestinați Frumuseții, dar siliți sa supraviețuiască în banalitatea acestei culturi în care ceea ce era odată simțire a degenerat în diversiune grosolana, în stimulente sau jalnice obiective decorative. Trist epilog al unui secol sfâșiat intre delirurile rațiunii și cruzimea armelor.
Elie Wiesel a spus ca la Auschwitz au murit omul și ideea de om. Asta s-a întâmplat și în epocile în care părea ca se produsese o ruptura, o asemenea scindare, încât dădeam peste riscul de a fi absorbiți de neant.
Asa cum se spune în "Los endemoniados", ființa umana se simte atrasa atât spre creație, cât și spre distrugere; iar acum ne aflam în unul din aceste momente. Trăim ca și cum am fi ajuns la ultimele margini ale existentei.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[...]Din noaptea sinistra în care studenții au fost izgoniți din universitate cu bastoanele pentru a fi apoi închiși, când mii de universitari și intelectuali au fost nevoiți sa părăsească țara și apoi, când am devenit cunoscuți prin atrocitățile comise pe timpul dictaturii, singurul lucru care ne-a salvat de la disprețul universal a fost nivelul înalt al profesorilor noștri, biologilor, medicilor, fizicienilor, matematicienilor, astronomilor, scriitorilor și artiștilor chemați de prin toate părțile lumii, situându-ne deasupra tarilor puternic dezvoltate. Un arhitect pe nume Pelli i-a epatat pe americani prin originalitatea construcțiilor. Iar un fiu sau un nepot de emigrant ca Milstein a ajuns sa primească Premiul Nobel pentru progresul sau revoluționar în domeniul geneticii, dar a trebuit sa meargă la Universitatea din Cambridge, pentru ca aici nu avea nici măcar aparatele necesare pentru confirmarea ipotezelor sale.
Întreaga educație depinde de filozofia culturii care o cârmuiește, și din cauza acestor imitatori obedienți ai "tarilor avansate" - avansate în ce? - dam peste pericolul răspândirii și mai abitir a robotizării. Trebuie sa ne opunem golirii culturii noastre, devastate de acești economiști care știu doar de Produsul Intern Brut - niciodată nu a existat o expresie atât de izbutita - care reduc învățământul la cunoașterea tehnicii și a informaticii, folositoare afacerilor, dar lipsite de cunostințele fundamentale care revelează arta.
Orice educație e accesibila doar celor dinauntru zidurilor societății, deoarece lumea tehnicii și a informaticii care, desigur, ne va duce la o apropiere intre noi a însemnat, pentru marea majoritate, un abis insurmontabil.
[...]Educația nu tine de aspectul material, dar este decisiva pentru viitorul unui popor, deoarece reprezinta puterea sa spirituala, și din aceasta cauza este aservita celor care țin sa vândă țara ca pe niște birouri ale unor mari consorții străine. Da, dragii mei învățători, continuați sa rezistați, pentru ca nu putem permite ca învățământul sa se transforme într-un privilegiu.

Mumia Abu Jamal - "Multi oameni spun ca este o nebunie sa rezisti sistemului, cand de fapt este o nebunie sa nu o faci."

"People say they don't care about politics. They say that politics has nothing to do with them. But it does. Their position wears the mask of indifference or distraction. But it's people's silent agreement that makes the system live. Even we do not oppose a system, our silence becomes an approval because we do nothing to stop it. People have the most wide range excuses to justify their indifference. They even name God as a shortcut to keep their status quo. They speak of law and order. But look at the system, look at the social order that reigns today in society. Do you see God in it? Do you see law and order in it? There's only disorder and instead of law there's just a security illusion. It's an illusion, because it was built upon a long history of injustice: Racism, criminality, slavery at all levels and genocide of millions of human beings. Many people say it is insane to resist the system, but actually, it is insane not to."

Ernesto Sabato - "In mijlocul unui carnaval mascat dansează oamenii zilei, asurziti de popiile bufonerii" (Inainte de tacere, 1998)

[...] Cum i s-a întâmplat genialului Shelley, care prezise în versuri: "Un popor moare de foame pe câmpuri necultivate".

Acele avertismente nu numai ca n-au fost ascultate, dar au fost adeseori luate în răspăr de către raționaliștii preaputernici. Războaiele mondiale, teribile dictaturi de stânga sau de dreapta, sinucideri în masa, apariția neonazismului, creșterea criminalității infantile, depresiune profunda. Totul arata ca în interiorul Timpurilor Moderne, lăudate cu atâta ardoare, se năștea un monstru cu trei capete: raționalismul, materialismul și individualismul. Iar aceasta creatura, pe care am ajutat-o cu atâta mândrie sa se nască, a început sa se devoreze pe sine.

Astăzi nu numai ca traversam o criza a sistemului capitalist, ci și o criza a unei întregi concepții despre lume și viata, bazata pe zeificarea tehnicii și a exploatării omului.

Materializarea Universului, legitima pentru poliedre și reacții chimice, a fost dramatica pentru supraviețuirea viitoare a omului. Înnebuniți de supradezvoltare, am comis grava eroare de a ne pierde ființa originala, imitând imperiile mașinii și ale delirului tehnologic.

Odată ce logosul s-a tehnicizat, procesul de industrializare și mecanizare a fost paralel cu perfecționarea mijloacelor de tortura și exterminare.

Terorismul international, ororile din Bosnia, recrudescenta conflictelor din Orientul Mijlociu și acele răni din carnea lumii care sunt străzile Calcuttei confirma ceea ce Hannah Arendt afirma pe buna dreptate încă din anii '50: ca cruzimea acestui secol va fi de nesuportat.

Acum câțiva ani, doua puteri își disputau lumea. Odată eșuat comunismul, s-a răspândit credința ca alternativa era neoliberalismul. În realitate, asta e o afirmație criminala, deoarece e ca atunci când într-o lume în care ar exista numai lupi și miei s-ar spune: "Libertate pentru toți, iar lupii sa mănânce mieii".

Se vorbește despre reușitele acestui sistem al cărui unic miracol a fost sa concentreze în a cincea parte din omenire mai mult de optzeci la suta din bogăție, în timp ce restul, marea parte a planetei, moare de foame în mizeria cea mai sordida. Ar trebui sa se pună în discuție ce anume se înțelege prin neoliberalism, pentru ca, de fapt, felul cum e văzut el nu are legătura cu libertatea. Dimpotriva, datorita imensei puteri financiare, metodelor propagandei și constrângerilor economice, statele puternice își disputa dominația planetei.

Absolutismul economic s-a transformat în putere. Despot invizibil, el controlează prin ordine dictatura foamei, care nu respecta nici ideologii, nici flamuri, și sfârșește la fel cu bărbații și femeile, cu proiectele tinerilor și cu odihna strămoșilor noștri.

Un exemplu de dezumanizare adus de acest sistem este Brazilia: În timp ce patruzeci de milioane de muritori de foame populează nord-estul tarii, în Sao Paolo exista aproape un milion de copii fără adăpost, care fura de pe străzi pentru a putea manca, sunt forțați sa se prostitueze, omorâți pentru o suta sau doua sute de dolari, asasinați de către comandouri specializate, sechestrați și uciși pentru a li se vinde organele în laboratoarele lumii.

Mi-a povestit un sacerdot dominican, profesor de teologie la Universitatea din Sao Paolo, ca un studiu elaborat de politia federala a revelat faptul ca în ultimii trei ani patru mii sase sute de copii au fost asasinați în Brazilia.

Mii de copii latino-americani sunt exportați din țara de bastina spre Europa, SUA și Japonia; și exista suficiente dovezi care certifica existenta unor copii sacrificați, mai ales în Brazilia, Honduras, Guatemala și Mexic.

Din nefericire, sora Martha Pelloni mi-a arătat ce atrocități asemănătoare apar și în Argentina

*

Este o crima, o rușine pentru fiecare om sa știe ca exista pe lume doua sute cincizeci de milioane de copii exploatați. Obligați sa muncească de la cinci-sase ani, în locuri insalubre, sa presteze zile de munca istovitoare pentru câțiva bănuți când au noroc, deoarece mulți copii lucrează în stare de sclavie sau semisclavie, fără protecție legala sau medicala. Aceste milioane de copii analfabeți, mai slabi și mai scunzi decât copii noștri care merg la școală, suferă de boli infecțioase, răni, amputări și umilințe de toate felurile. Ii întâlnim atât în marile orașe ale lumii, cât și în tarile cele mai sărace. În America Latina exista cincisprezece milioane de copii exploatați.

[...]Lipsa de protecție și violenta la care sunt supuși cei mici ne demonstrează cu claritate ca trăim un timp al imoralității. Aceste fapte aberante ne absorb ca un vârtej, traducând în realitate vorbele lui Nietzsche: "Valorile nu mai valoreaza nimic."

*

În fiecare dimineață, mii de persoane reiau căutarea inutila și disperata a unui loc de munca. Sunt marginalizați - o categorie noua, care ne spune foarte multe atât despre explozia demografica, cât și despre incapacitatea acestei economii pentru care singurul lucru care de fapt nu contează, este omul cu nevoile sale.

Sunt marginalizați nevoiașii care rămân în afara societății pentru ca sunt de prisos. Nu se mai spune ca sunt "cei de jos", ci "cei din afara". Sunt excluși de la necesitățile minime de hrana, sănătate, educație și justiție; sunt excluși atât din orașe, cât și din locurile lor de bastina. Iar acești oameni care sunt zilnic lăsați pe dinafara, ca balastul aruncat peste bordul unei bărci în ocean, reprezinta marea majoritate.

Atâtea valori distruse din cauza banilor, iar acum omenirea, care s-a dedicat în totalitate creșterii economice, nu-și poate adăposti oamenii.

Pentru a face rost de o slujba, oricât de prost plătită, oamenii își ofera viețile pe de-a-întregul. Muncesc în locuri insalubre, în subsoluri, pe nave-fabrici, înghesuiți sub eterna amenințare de a-și pierde slujba, de a rămâne pe dinafara.

După cum se pare, demnitatea vieții omului nu a fost prevazuta în planul globalizării. Neliniștea e singurul lucru care a ajuns pe culmi niciodată bănuite. Este o lume care trăiește în perversitate, unde unii, putini, își contabilizează câștigurile pe seama amputării vieții imensei majorități. S-a ajuns la apariția unui biet om care aparține lumii dezvoltate și care are acces la nenumăratele produse dintr-un supermarket. Si în timp ce acel sărman nefericit doarme liniștit, închis în fortăreața lui de aparate și ciurucuri, mii de familii trebuie sa reziste cu un dolar pe zi. Marginalizații de la marele banchet al economiștilor se număra cu milioanele.

Când vad la lumina zilei atâtea afaceri ascunse sau când vecini de cartier ma opresc sa-mi spună ca nu-și mai pot păstra atelierul, ca nu le ajung banii pentru impozite, ma gândesc la corupție și la fuga de pedeapsa, la risipa neobrăzată și la opulenta amorala a anumitor indivizi, și am sentimentul ca ne aflam în adâncul unei lumi unde, odată cu răspândirea disperării, creste și egoismul, după metoda "scapă cine poate". Asta pe când cei mai ghinioniști se îneacă în adâncul apelor sau stau pe marginea prăpastiei, iar în mijlocul unui carnaval mascat dansează oamenii zilei, asurziți de popiile bufonerii.

Februarie Negru

M-au aruncat in strada ( nu ma aruncati in strada - i-am rugat )
Mi-au pus in brate zapada (nu-mi dati mie zapada - i-am rugat)
ce sa fac eu cu memoria voastra pustie
ce sa fac eu cu aceasta strada pustie
pe cine sa astept
cu cine sa vorbesc?
M-au legat de o girafa in flacari
(nu vreau sa merg cu masina - i-am rugat)
M-au rostogolit cu scaietii
pina cind m-m facut frate cu scaietii ( nu ma lasati singur, i-am rugat
astia care nu exprima nimic)
M-au aruncat peste sinele agitate
de la caile ferate
(nu ma lasati sa tai drumuri, i-am rugat--care nu duc nicaieri)
Mi-au pus o luminare in mina ( Umbla sanatos, mi-au mai spus)
"acum esti liber"
Si-am coborit de bunavoie in strada de februarie
putin mai palid putin mai adus

Asa calatoresc eu in noaptea unui miez de iarna
asa calatoresc eu intre doua imbratisari nesperate
ca intre doua calde caldari

by Florin Iaru

ZOMBIE URBAN

sint un zombie urban cu sufletul gol
care urmareste zborul pescarusului pe dupa mall
in fortareata cenusie trist vintul capitalist adie
sint unul dintre tinerii care nu mai stie ce trebuie sa stie
altcineva gindeste pentru mine o existenta iluzorie pe hirtie

by me

Jose Saramago ---> Eseu despre orbire

Văd, îi spuneau cei care-şi recăpătaseră vederea, îi spuneau cei care dintr-o dată o recăpătau, Văd, văd, într-adevăr începea să pară o poveste de pe altă lume aceea în care s-a spus, Sunt orb. Băieţelul strabic murmura, probabil era în mijlocul unui somn, poate îşi vedea mama, întrebandu-l: Mă vezi, acum mă vezi? Soţia medicului întrebă, Dar ei, şi medicul răspunse, Băiatul, probabil, va fi vindecat cînd se va trezi, cu ceilalţi nu va fi altfel, mai mult ca sigur îşi recapătă vederea chiar acum, cine o să tragă o spaimă, sărmanul, este prietenul nostru cu legătură neagră, De ce, Din pricina cataractei, după timpul care a trecut de cînd l-am examinat ultima oară, cred că arată ca un nor opac; Va orbi, Nu, de cum se normalizează viaţa şi totul începe să funcţioneze, îl operez, e o chestiune de săptămîni, De ce am orbit, Nu ştiu, poate că într-o zi vom afla motivul, Vrei să-ţi spun ce cred, Spune, Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, Orbi care văd, Orbi care, văzînd, nu văd.
Soţia medicului se ridică şi ieşi la fereastră. Se uită în jos, la strada acoperită de gunoaie, la oamenii care strigau şi cîntau. Apoi îşi ridică privirea spre cer şi îl văzu complet alb, Mi-a venit rîndul, se gîndi. Spaima subită o făcu să-şi coboare ochii. Oraşul era încă acolo.

cind ma uit pe geam - zale

Vad un baiat atipit cu capul pe patul pustii
Condamnat la viata in perimetrul custii
Un zid pazit ce ascunde mincinosii ilustri
Si oameni ce au succes si se prefac a nu sti

O fata ce-asteapta un fat-frumos s`o scoata
Din saracie, gata sa fie deflorata
Nimereste un peste ce`o pacaleste indata
Se trezeste k`si creste copilul prostituata

Alti frati ,abandonati in rupturi
Inghetati, abuzati ,aderati in structuri
Din banii publici trase sume cu n zerouri
Si zdrente ca Ina Coca prin cazinouri

Reclame pe panouri care bat apa`n piua
Cu propuneri care nu ne`ndruma sa iesim la ziua
Prosperitate pe strazi frumos luminate
Privesc in jur si vad tot ce`ascunde`n spate

Cand ma uit pe geam vad clipul unui neam
Pe muzica de vrabii ciripind pe ram
Si`as vrea sa nu mai am acea senzatie ce`mi nazare
Ca lumea azi e in stare de autoexterminare

M`am tot uitat pe geam la stele
Nici o scanteie multi sclipici
Cutarescu ce`o arde cu licurici
Cei mari nu mici in rest
Pupici intre gagici ce mazgalesc
Icoanele de sticla si stii ca
La asta viseaza orice necioplita
Ii las imaginea ciobita fiindca`i scornita
Vantul ce`ti adie la geam te`mbie
Gospodare nu`i deschide c`o sa`ti bata
Chiar vantu`n buzunare

Si are catei in cusca cu geam si butoane
Ce latra in gura mare de zici ca`i care pe care
In fapt acesti care mai de care maraie
La cine`i in fata lor
Nu vor sa se mai inchine

Cand ma uit pe geam , cand ma uit pe geam
Gagii care o ard in Van Damme
Sfarsesc defapt in kakat
Cu nara pe macadam

Ma uit pe geam da nu prea mult ca sar schije
Si vad ca multi reneaga arma mea k poarta tije
Ma uit pe geam nu mai e veselie
Ci oameni care spulbera pulberi pe gingie

Copii care se stie ka se nasc in foame
Saracie pe glob si bombe explodand
in bomboane colosale
Conflict maximal la TV
Mulat prea bine
Pe mentalul plebei

Derbedei cu fantezii sexuale
Ce produc genocid animal
Scuip in ochii lor samanta de scandal ka sensei
Adusi de fani ??? total spre bani
Solitarizand in regim canibal

Rar cei care n`au ura si frica
Asta`i povestea
Lookin` up the window
Lookin` up the wïndow

vorbesti de parca-maximilian&guess who&cedry2k

Vorbesti de parca-i stii ce-nseamna...
Cand tu defapt nu stii niciun cacat
Si nu faci decat sa te guduri pe langa electorat
La fiecare 4 ani cand stii ca vine perioada
Prostit de-atatia bani te-apuci sa faci pe coarda

Si te vad la TV cum plangi si suferi pentru mine
Cand tu nu urmaresti decat sa cumperi pentru tine
O casa la mare sau casa la munte
Si ai fii-nstare de multe ca sa-i faci sa te-asculte

Eu nu te cred,desi abia astept pe cineva care sa merite
Da pan-atunci m-aleg cu tot felu' de-oportunisti
Care vor doar sa ma-ngroape-n griji,cam asa sta treaba-aici

Imi trebuie mai multa certitudine din partea ta
O alta atitudine,cum sa vezi de la asa altitudine
No,tu nu ma reprezinti,cand deschizi gura minti
Dar totusi...


R: Vorbesti de parca-i stii ce-i teama
Pentru ziua care sta sa vina
Cand banii care maine vin azi se termina
Teama pentr-un amarat de loc de munca
La banii pe care mi-i iau n-am chef deloc de munca
Am spus teama,ca eu de unul singur nu contez
La cum te-ai prezentat,eu unul sigur nu votez
Nici tu nu crezi ce vorbesti,cand vorbesti,da' vorbesti
Vorbesti de parca-i stii ce-nseamna....

Totul pentr-o viata de familie
Cand mania ta e sa ma tii pe mine-n prima linie
Si-o arzi sub nasu' meu fin in masini de basini
Yo vad doar priviri ce tradeaza griji si chin

Si p-afis zambesti multumit de zici ca-i totul belea p-aici
Dar nu ma convingi,cand m-abordezi sa te votez
Yo de mult nu mai pun botu',mai degraba te sabotez decat sa pun votu'

Ca artist n-am nicio siguranta
Ca un electrician trist aparat de-o constitutie slaba
Ca un somalez inchis

Sunt una dintr-atatea tinte virtuale
Ale caror sperante se topesc incet ca o lumanare
Cat timp birocratia clacheaza-n puncte vitale
Salvarea plimba oameni bolnavi intre spitale
Stiu,mi-ai facut un parculet in spatele blocului
Ia-l inapoi,ca nu-mi convin datele trogului
E an electoral si te bagi in seama
Habar n-ai da'....

Nu e mereu trist,dar eu nu mai rezist
Nimic din tot ce-ai zis nu e cum ai promis
Esti mincinos,mincinos,mincinos
Cum?Mincinos cel mai mare mincinos
Tu!Si nu e mereu trist,dar eu nu mai rezist
Nimic din tot ce-ai zis nu e cum ai promis
Esti mincinos,mincinos,mincinos
Tu!....

GOVERNMENT

THE Government--I heard about the Government and
     I went out to find it. I said I would look closely at
     it when I saw it.

Then I saw a policeman dragging a drunken man to
     the callaboose. It was the Government in action.

I saw a ward alderman slip into an office one morning
     and talk with a judge. Later in the day the judge
     dismissed a case against a pickpocket who was a
     live ward worker for the alderman. Again I saw
     this was the Government, doing things.

I saw militiamen level their rifles at a crowd of
     workingmen who were trying to get other workingmen
     to stay away from a shop where there was a strike
     on. Government in action.

Everywhere I saw that Government is a thing made of
     men, that Government has blood and bones, it is
     many mouths whispering into many ears, sending
     telegrams, aiming rifles, writing orders, saying
     "yes" and "no."

Government dies as the men who form it die and are laid
     away in their graves and the new Government that
     comes after is human, made of heartbeats of blood,
     ambitions, lusts, and money running through it all,
     money paid and money taken, and money covered
     up and spoken of with hushed voices.

A Government is just as secret and mysterious and sensitive     
     as any human sinner carrying a load of germs,
     traditions and corpuscles handed down from
     fathers and mothers away back.

 a poem by CARL SANDBURG                                 

Jean Paul Sartre ---> Morţi fără îngropăciune

CANORIS: Atunci nu s-a încheiat nimic: fiecare act îţi va fi judecat în raport cu viaţa ta întreagă. (Pauză.) Dacă te vei lăsa omorît cînd mai poţi munci, nimic nu va fi mai absurd decît moartea ta. (Pauză.) Să-i chem?
HENRI (arătînd-o pe Lucie): Să hotărască ea.
CANORIS: Auzi, Lucie?
LUCIE: Ce să hotărăsc? Ah, da; ei bine, totul e hotărît: spune-le că n-o să vorbim şi să termine repede.
CANORIS: Şi tovarăşii, Lucie?
LUCIE: Eu nu mai am tovarăşi. (Se îndreptă spre miliţieni.) Duceţi-vă după ei: nu vom vorbi.
CANORIS (urmand-o, către miliţieni): Mai avem cinci minute. Aşteptaţi.
O aduce în faţa scenei.
LUCIE: Cinci minute; da. Şi ce speri? Să mă convingi în cinci minute?
CANORIS: Da.
LUCIE: Suflet pur! Ţie-ţi convine să trăieşti, tu ai conştiinţa împăcată, te-au tăbăcit puţin şi asta-i tot. Dar pe mine m-au înjosit, nu există bucăţică din toată pielea mea care să nu-mi facă scîrbâ. (Lui Henri.) Şi tu, care faci nazuri pentru c-ai sugrumat un puşti, îţi aminteşti că puştiul astă era fratele meu şi că eu n-am spus nimic? Am luat tot răul asupra mea, trebuie să fiu suprimată şi, odată cu mine, tot răul.
Plecaţi! Duceţi-vă să trăiţi, dacă puteţi să vă suportaţi. Eu mă urăsc şi doresc ca după moartea mea totul să fie ca şi cum n-aş fi existat niciodată.
- Nu te voi părăsi, Lucie, şi voi face ceea ce vei hotărî tu.
Pauză.
CANORIS: Prin urmare trebuie să vă salvez fără voia voastră.
LUCIE: O să vorbeşti?
CANORIS: Trebuie.
LUCIE (cu violenţă): Le voi spune că minţi, că nu-i decît onăscocire de-a ta. (Pauză.) Dac-aş fi ştiut că ai de gînd să pălăvrăgeşti, crezi că v-aş fi lăsat să vă atingeţi de fratele meu?
CANORIS: Fratele tău voia să-l predea pe şeful nostru, pe cand eu vreau să-i trimit pe o pistă falsă.
LUCIE: E acelaşi lucru, în ochii lor va luci acelaşi triumf.
CANORIS: Lucie! Va să zică din orgoliu l-ai lăsat pe Francois să moară?
LUCIE: Iţi pierzi timpul degeaba. Mie n-o să izbuteşti să-mi stameşti remuşcâri.
UN MILIŢIAN: Mai sunt două minute.
CANORIS: Henri!
HENRI: Voi face ceea ce va hotărî ea.
CANORIS (către Lucie): Ce-ţi pasă ţie de oamenii ăştia? Peste şase luni se vor piti într-o pivniţă şi cea dintai grenadă care va fi aruncată asupra lor printr-o rasuflătoare va pune punctul final la toată povestea asta. Ceea ce contează este restul. Adică lumea şi ceea ce faci tu în lume, tovarăşii şi ceea ce faci tu pentru ei.
LUCIE; Sunt ca un pom uscat, mă simt singură, nu pot să mă gîndesc decît la mine.
CANORIS (cu blîndeţe): Oare nu regreţi chiar nimic?
LUCIE: Nimic. Totul e otrăvit. Atunci...

Gest resemnat. Face un pas spre miliţieni, începe să cadă
ploaia; la început în picături uşoare şi rare, apoi în picături
mari şi grăbite.
LUCIE (cu vioiciune): Ce-i asta? (Cu glas domol şi coborît.) Ploaia. (Se duce pînă la fereastră şi se uită la ploaia care cade. Pauză.) De trei luni n-am mai auzit zgomotul ploii. (Pauză.) Doamne, în tot acest timp a fost vreme frumoasă, e îngrozitor. Nu-mi mai amintesc, credeam că va trebui să trăim mereu în soare. (Pauză.) Toarnă vîrtos, o să miroasă a pămînt jilav, (începe să-i tremure buzele.) Nu vreau... nu vreau...
Henri şi Canoris vin lîngă ea.
HENRI: Lucie!
LUCIE: Nu vreau să plîng, m-aş muia ca o vită. (Henri o
cuprinde în braţe.) Dă-mi drumul! (strigand). Imi plăcea să
trăiesc, îmi plăcea să trăiesc!
Plînge în hohote pe umărul lui Henri.
MILIŢIANUL (apropriindu-se): Ei? E timpul.
CANORIS (după o privire spre Lucie): Du-te şi spune-le şefilor că vom vorbi.
Miliţianul iese. Pauză.
LUCIE (venindu-şi în fire): E adevărat? O să trăim? Eu şi trecusem dincolo... Uitaţi-vâ la mine. Zîmbiţi-mi. De atîta timp n-am mai văzut un zîmbet... Oare e bine ceea ce facem, Canoris? Oare facem bine?
CANORIS: Facem bine. Trebuie să trăim, (înaintează spre un miliţian). Du-te şi spune şefilor tăi că vom vorbi.
LANDRIEU: Ei, cum e?
CANORIS: Pe drumul spre Grenoble, la kilometrul 42, luaţi-o pe cărarea din dreapta. După cincizeci de metri de mers prin pădure veţi da de un desiş, iar în dosul desişului o peşteră. Şeful e ascuns acolo, împreună cu armele.
LANDRIEU (către miliţieni): Zece oameni. Să plece imediat. Incercaţi sâ-l aduceţi viu. (Pauză). Duceţi prizonierii înapoi sus.
Miliţienii scot prizonierii afară. Clochet ezită o clipă, apoi se strecoară în urma lor.
PELLERIN: Crezi c-au spus adevărul?
LANDRIEU: Fireşte. Sînt nişte vite. (se aşază la birou). Ei? Tot i-am înfrant pînă la urmă. Ai văzut cum au ieşit? Erau mai puţin mîndri decît atunci cînd au intrat. (Clochet intră. Cu amabilitate). Ce zici, Clochet? I-am dat gata?
CLOCHET (frecîndu-şi mîinile cu un aer distrat): Da, da; i-am dat
PELLERIN (lui Landneu): Ii laşi în viaţă?
LANDRIEU: Oh, oricum ar fi, acum... (O salvă sub fereastră). Ce este... (Clochet rîde încurcat, cu mina la gură). Clochet, nu cumva ai...
Miliţianul iese.
Clochet face semn că da, continuînd să rida.
CLOCHET: M-am gîndit că e mai uman.
LANDRIEU: Ticălosule!
A doua salvă; fuge spre fereastră.
PELLERIN: Lasă, hai, trei e număr sfînt.
LANDRIEU: Nu vreau...
PELLERIN: Ce obraz am avea în fata supravieţuitorului.
CLOCHET: Intr-o clipă, nimeni nu se va mai gîndi la nimic din toate astea. Nimeni în afară de noi.
A treia salvă. Landrieu cade pe un scaun.
LANDRIEU: Uf!
Clochet se duce la radio şi învîrteste butoanele.

Muzică. Cortina

Kurt Vonnegut ---> Barbă Albastră

Prima persoană căreia i-am vorbit despre această formidabilă perspectivă a fost redactorul ziarului, pentru care desenasem până atunci caricaturi. Se numea Arnold Coates. Îmi spuse următoarele:
-Ești, la drept vorbind, un artist și trebuie să pleci de aici, ca să nu te usuci ca o stafidă.Nu-ți face griji pentru tatăl tău. E un om mulțumit , suficient sieși ca un robot, iartă-mă că-ți spun asta. New York va însemna pentru tine doar o escală, continuă el. Europa e locul unde se află adevărații pictori și așa va rămâne întotdeauna.
Nu avea dreptate în privința asta.
-Eu nu m-am rugat niciodată lui dumnezeu până acum, dar mă voi ruga pentru tine să nu te duci niciodată în Europa, ca soldat. N-ar mai trebui să ne lăsăm păcăliți și să ajungem în situația de a furniza carne pentru tunurile și mitralierele astea care le plac lor atât de mult. Europenii pot să înceapă un război în orice moment. Privește numat cât de mari sunt armatele lor, chiar și în mijlocul unei Mari Depresiuni Economice. Dacă orașele încă mai stau în picioare când ajungi în Europa și ți se întâmplă să stai într-o cafenea, cesuri întregi, sorbind o cafea, un pahar de vin sau de bere, discutând despre pictură, muzică sau literatură, amintește-ți că europenii pe care îi vezi în jurul tău și pe care îi crezi mult mai civilizați decât americanii, așteaptă cu nerăbdare un singur lucru : momentul când va fi în mod legal permis ca oamenii să se ucidă din nou între ei și să dărâme totul la pământ. Dacă ar fi după mine, spuse el, cărțile de geografie ar trebui sa dea țărilor europene adevăratele nume ce li se cuvin : Imperiul Sifilisului, Republica Sinuciderii , Demența Precoce , fără să lipsească , bineînțeles , frumoasa țară Paranoia. Poftim , continuă el. Ți-am stricat imaginea Europei și tu nici nu ai văzut-o încă. Și poate ți-am stricat și imaginea despre artă, ceea ce sper că n-am făcut. Nu pricep cum de pot fi artiștii consideraţi vinovați, dacă creațiile lor artistice , frumoase și în mod obișnuit nevinovate, reușesc, nu vedem din ce motive , să-i facă pe europeni necontenit mai nefericiți și mai însetați de sânge.

Acesta era modul obișnuit de a vorbi al unui american cu sentimente patriotice, la vremea aceea. E greu să-și închipuie cineva cât de dezgustați eram noi atunci de război. Obișnuiam să ne lăudăm că aveam o armată și o marină militară foarte mici și că generalii și amiralii nostril aveau o influență cât se poate de redusă la Washington. Obișnuiam să-i numim pe fabricanții de arme „ Negustori ai morţii”.
Vă puteți închipui așa ceva?

Actualmente, desigur, aproape singura noastră industrie centrală este comercializarea morții, finanțată de nepoții nostrii în așa fel încât mesajul principalelor noastre creații artistice, al filmelor și televiziunii precum și al cuvântărilor politce sau articolelor din ziare, în interesul economiei noastre naționale trebuie să fie pur și simplu următorul : războiul este iadul, e adevărat , dar singurul mod prin care un adolescent poate deveni bărbat este un schimb de focuri de armă, indiferent de circumstanțe, preferabil, dar sub nicio formă necesar, pe un câmp de luptă.

The man
Of virtuous soul commands not, nor obeys:
Power, like a desolating pestilence,
Pollutes whate'er it touches, and obedience
Bane of all genius, virtue, freedom, truth,
Makes slaves of men, and, of the human frame,
A mechanized automaton.

by Percy Bysshe Shelley

Acest rezumat nu este disponibil. Dați clic aici pentru a vedea postarea.

a poem about poetry

Toată viaţa am adunat cârpe să-mi fac o sperietoare.
Îmi amintesc zilele în care ascuns sub pat îmi desăvârşeam
lucrarea
grămada de pantofi vechi pe care îmi rezemam capul uneori
când adormeam
iar acum când e gata
noapte de noapte sting lumina şi numai
bănuind-o acolo
încep să urlu de spaimă.

( ion muresan)

George Carlin despre pedeapsa cu moartea

F.M. Dostoievski despre pedeapsa cu moartea, (Idiotul, 1868)

"— Da. Am văzut o execuţie in Franţa, la Lyon, unde mă dusese Schneider.
- Şi cum, ii duce la spânzurătoare?
- Nu, în Franţa li se retează capul.
- Şi ţipă rău omul?
- Nici n-apucă să ţipe. Totul se petrece într-o clipită. Omul e aşezat cu gatul pe butuc, de sus
cade lunecând un fel de maşinărie - ghilotină se cheamă — un satâr mare şi lat... cade dintr-o dată
cu putere... Capul sare retezat cit ai clipi din ochi şi se rostogoleşte in coşul din faţa butucului. Mai
groaznice sunt pregătirile; după ce i se comunică sentinţa, condamnatului i se dau ultimele îngrijiri;
e legat şi dus la locul de execuţie, apoi îl urcă pe eşafod... Uite, atunci e infiorător! Mulţimea aleargă să vadă, chiar şi femeile, deşi acolo nu prea e privită cu ochi buni o asemenea curiozitate la femei.
- Vezi bine, asta nu-i treaba lor.
- Fireşte, ele n-au ce căuta acolo! Asemenea cazne!... Condamnatul, il chema Legros, era
un om in puterea vârstei, deştept, îndrăzneţ, voinic. Ei bine, nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar in timp
ce urca pe eşafod, plângea şi era alb ca varul. De necrezut! E îngrozitor! Cum e cu putinţă ca cineva
să plângă de spaimă? Nu mi-aş fi închipuit vreodată că un om, un om in toată firea, la virsta de
patruzeci şi cinci de ani, care n-a ştiut ce-i aia lacrimă pană atunci, poate să plângă ca un copil. Ce s-o
fi petrecând in sufletul lui în acel minut? Ce groază, ce cutremurare il cuprinde? La ce foloseşte
această batjocorire a sufletului?! Porunca doar spune: „Să nu ucizi!" Şi pentru că un om a ucis
trebuie să i se ia şi lui viaţa? Nu se cade. A trecut mai bine de o lună de atunci şi nici astăzi nu pot
să uit, parcă-mi stă înaintea ochilor. De vreo cinci ori am visat cum s-a petrecut.
Prinţul se insufleţise şi o uşoară roşeaţă ii coloră obrazul palid, deşi vorbea cu acelaşi glas
scăzut. Lacheul era numai urechi şi-l asculta cu atâta interes şi simpatie, de parcă n-ar fi vrut să se
smulgă de sub vraja vorbei lui; o fi fost şi el un om cu imaginaţie şi cu o licărire de cuget.
- E bine, cel puţin, că omul nu se chinuieşte prea mult, zise el.
- Ei vezi? reluă prinţul cu înflăcărare. Dumneata ai observat lucrul acesta şi toată lumea e
de aceeaşi părere; tocmai de aceea s-a şi inventat ghilotina. Dar, ştii, mie mi-a trecut atunci şi un
alt gând prin minte: nu cumva, dimpotrivă, e mai rău aşa? O să-ţi pară ciudat, de necrezut, poate,
dar, cu puţină imaginaţie, te poate încerca şi o asemenea idee. Gândeşte-te, de pildă, la cele ce se-ntâmplă
în caz de tortură: durere, răni, chinuri trupeşti; toate astea îl distrag pe om de la suferinţa
morală într-aşa fel, încât, până în clipa morţii, numai rănile il chinuiesc. Dar principala, cea mai
groaznică suferinţă nu ţi-o pot pricinui rănile, ci conştiinţa, certitudinea că peste un ceas, apoi peste
zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ţi se va despărţi de trup, că n-ai
să mai fii om şi că asta-i absolut sigur; important e că-i absolut sigur. In clipa când ţi-ai vârât capul în
scobitură, ţi l-ai aşezat pe butuc şi aştepţi să cadă tăişul, ba ii şi auzi hârşiitul, uite sfertul,
fragmentul acela de secundă este cel mai groaznic. Crede-mă, te rog, că nu-i deloc vreo fantezie
de-a mea şi că mulţi susţin acelaşi lucru. Sunt atât de încredinţat că este aşa, că am să-ţi spun sincer
părerea mea. Pedeapsa cu moartea pentru omor este o pedeapsă de o mie de ori mai grea decât
insăşi crima de omor. Omorul pe baza unei sentinţe de condamnare la moarte este infinit mai
groaznic decât omorul tâlhăresc. Omul pe care il omoară hoţii noaptea în pădure sau altcumva speră
totuşi pană-n ultima clipă că poate scăpa. Au fost cazuri când omul avea beregata tăiată şi tot
încerca să fugă ori să implore indurarea. Pe când aici, această ultimă speranţă, care face ca moartea
să fie poate de zece ori mai uşor de suportat, iţi este dinainte luată şi fără nici un fel de îndoială,
absolut sigur; te afli în faţa unei sentinţe şi toată grozăvia stă în faptul că este absolut sigur că nu
vei putea s-o inlături şi să scapi; nu cred să existe un chin mai îngrozitor pe lume decât o asemenea
certitudine. Pune un soldat inaintea unui tun într-o bătălie şi trage asupra lui, tot va mai nădăjdui
încă: citeşte-i însă aceluiaşi soldat sentinţa prin care este condamnat absolut sigur la moarte şi-l vei
vedea pierzându-şi minţile sau izbucnind în plâns. Cine a spus că firea omenească e în stare să
suporte aşa ceva fără să înnebunească? Ce rost are o asemenea cruzime, oribilă, monstruoasă şi
zadarnică? Poate să fi existat vreodată un om căruia, după ce i s-a citit sentinţa de condamnare la
moarte şi a fost lăsat o vreme pradă spaimei, să i se spună pană la urmă: „Du-te, ai fost iertat!" Ei
bine, omul acela ar şti poate să ne povestească prin ce a trecut. Hristos însuşi a vorbit de acest
înspăimântător supliciu. Nu, nu se cade ca omul să fie chinuit astfel!

[...] Dar să vă povestesc mai bine despre cazul unui alt om, pe care l-am întâlnit
anul trecut. I se intamplase ceva cu totul ciudat... Ciudat mai cu seamă prin faptul că se intamplă
foarte rar. Omul acesta fusese urcat într-o zi, împreună cu alţi condamnaţi, pe eşafod şi i se citise
sentinţa: era condamnat la moarte prin împuşcare pentru crimă politică. Douăzeci de minute după
aceea, i se anunţă graţierea, prin comutarea pedepsei. Dar în intervalul dintre cele două sentinţe,
timp de vreo douăzeci de minute sau cel puţin un sfert de ceas, nefericitul trăise cu neîndoioasă
convingere că peste cateva clipe firul vieţii lui se va curma pentru totdeauna. Il ascultam cu un
nepotolit interes şi eram atat de dornic să-i cunosc impresiile pe care le-a trăit în acele momente,
încât ii ceream mereu noi şi noi amănunte. I se întipărise în minte totul cu o precizie extraordinară şi
spunea că niciodată nu va fi in stare să uite nimic din cele trăite in acele momente. La vreo
douăzeci de păşi de eşafod, împrejurul căruia stăteau soldaţii şi mulţimea, se inălţau trei stâlpi,
pentru că erau mai mulţi condamnaţi; ii duseră pe primii trei la stâlpii aceştia, ii îmbrăcară în
veşmantul morţii (nişte cămeşoaie lungi, albe), iar pe ochi li se traseră nişte bonete, tot albe, ca să
nu vadă puştile; apoi ii legară de câte un stâlp, iar în faţa fiecăruia se alinia câte un rind de soldaţi.
Cunoscutul meu era al optulea pe lista condamnaţilor şi deci urma să fie executat in seria a treia.
Un preot, cu o cruce în mină, se apropie rand pe rand de fiecare. Asta însemna că nu le rămăseseră
decat cinci minute de trăit, atata tot. El spunea că cele cinci minute ii părură de o durată nesfarşită,
de o bogăţie imensă; i se părea că în aceste cinci minute are de trăit atâtea vieţi, încât n-avea niciun
rost să se gândească de pe acum la clipa cea din urmă şi, ca atare, omul se apucă să-şi facă
ultimele dispoziţii; işi împărţi deci timpul în felul următor: două minute pentru a-şi lua rămas-bun de
la prieteni, două — ca să se gândească la sine însuşi şi-i mai rămânea un minut ca să arunce cea din
urmă privire in jurul său. Işi amintea perfect că făcuse tocmai aceste trei dispoziţii şi exact acest
calcul. Se despărţea de viaţă la douăzeci şi şapte de ani, plin de sănătate şi de vigoare. Luându-şi
rămas-bun de la prieteni, işi amintea că ii adresase unuia dintre ei o întrebare lipsită de orice
importanţă şi că aşteptase cu mult interes răspunsul. Apoi, după ce-şi luă rămas-bun de la prieteni,
urmară cele două minute pe care le destinase ca să se gândească la sine însuşi. Ştia dinainte la ce
se va gândi: voia anume să-şi închipuie cit se poate mai iute şi mai limpede ce va urma; cum vine
asta, că, uite, el acum există, trăieşte, iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate
altcineva — dar cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate aceste întrebări, spera să găsească
răspuns în răstimpul celor două minute! In apropiere era o biserică şi turla aurită a catedralei
strălucea în bătaia razelor unui soare sclipitor. Îşi amintea că nu şi-a putut lua ochii de la această
turlă scăldată în raze scânteietoare pe care le răsfrângea; nu se putea desprinde de aceste luciri; i se
părea că ele sunt firea cea nouă cu care el, peste trei minute, se va contopi într-un fel oarecare...
Nesiguranţa necunoscutului şi oroarea faţă de acel ceva nou care va fi şi trebuie să survină îndată
erau insuportabile; dar nimic, spunea el, nu i se păruse în acele clipe mai îngrozitor decat gândul
continuu: „Dar dacă ar fi să nu mor? Dacă ar fi să mă întorc la viaţă — ce infinit! Şi mi-ar aparţine in
întregime! Aş transforma atunci orice clipită într-un secol, n-aş pierde nici una măcar, aş drămui cu
zgârcenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic!" Spunea că în cele din urmă gândul acesta
ii devenise atât de nesuferit, atât de chinuitor, incit ar fi vrut să fie împuşcat cit mai repede."

Nota: Insusi Dostoievski a trecut printr-o astfel de experienta, in 1849, cand a fost condamnat la moarte si i s-a anuntat comutarea pedepsei cu cateva minute inaintea executiei. Mai tarziu, scriitorul avea sa afle din ziare, ca si altor condamnati li s-a aplicat aceasta pedeapsa "educativa" inumana. Motivul pentru care Dostoievski a ajuns in fata esafodului a fost participarea sa la intrunirile unui cerc de liber-cugetatori (unde se dezbateau mai ales ideile socialismului utopic, care circulau in Franta contemporana). Intemeietorul acestui cerc, Mihail Vasilievici Petrasevski (1819-1867), a murit in surghiun, refuzand amnistia acordata (dupa ce se constatase ca intrunirile cercului sau aveau un caracter pasnic), cerand zadarnic rejudecarea procesului.

Ernesto Sabato despre comunism si anarhism (Inainte de tacere, 1998)

„În mijlocul crizei totale a civilizației, ivite în Occident din cauza supremației tehnice și a bunurilor materiale, ne-am îndreptat privirea spre marea revoluție din Rusia, care părea sa anunțe libertatea omului. Nu am făcut-o din cauza ca am studiat dinainte cu atenție "Capitalul", pentru ca eram convinși de valabilitatea materialismului dialectic sau pentru ca am înțeles ce era plusvaloarea, ci pur și simplu pentru ca în acea revoluție întâlneam, în sfârșit, o vasta și romantica mișcare de eliberare. Cuvântul justiție promitea sa aibă un loc pe care nu-l mai avusese niciodată în istorie. Lupta pentru cei sărmani și minunata formula "o stafie străbate lumea" ne-au adunat sub dreapta chemare a steagului sau.

În epoca faimosului 'boom', în afara valorilor sale literare, mulți scriitori m-au acuzat ca sunt un trădător al comunismului, prefăcându-se ca ignora faptul ca trăisem efectiv acel devotament, dar și deziluzia de a vedea cum stalinismul corupsese principiile pe care mișcarea pretindea ca le proslăvește. Unii dintre acești comuniști de salon, pe care francezii ii numesc la gauche caviar, ferindu-se de pericol, au strigat de după birourile lor comode din Europa, într-o josnica și lașă retragere în spatele frontului. Alții, trecuți efemer prin comunism, s-au transformat pana la urma în impresari ai literaturii.

Fără îndoială, ei au tăcut în fata atrocităților comise de regimul sovietic, torturi și asasinate care, cum se întâmplă, s-au săvârșit în numele vorbelor mari în favoarea umanității. Camus avea dreptate sa spună ca „exista întotdeauna o filozofie pentru lipsa curajului." Au păstrat tăcerea atunci când ar fi putut și ar fi trebuit sa spună anumite lucruri fără teama de a fi în dezacord, ceea ce e firesc în adunări, dar de nesusținut în chestiunile care implica onoarea și valorile pentru care mulți și-au pierdut viata într-un mod oribil, fără sa aibă parte de mila. Nu exista dictaturi rele și dictaturi bune, toate sunt abominabile, după cum nu exista nici torturi atroce și torturi benefice. Iar lupta împotriva capitalismului n-ar trebui sa împiedice repudierea actelor care atentează la demnitatea ființei umane, oricare ar fi fost numele ideologiei care pretindea justificarea lor.

Cât de diferita ar fi fost situația dacă "socialismul utopic" n-ar fi fost distrus de "socialismul științific" al lui Marx!

În mod greșit se crede ca anarhiștii sunt spirite distructive, oameni cu o bomba în servieta. Desigur, ca în orice acțiune care implica prezenta umana, și în acea mișcare s-au infiltrat delicvenți și pistolari - pe unii dintre ei i-am și cunoscut în anii treizeci - dar asta nu trebuie sa ne facă sa uitam de acele ființe nobile care tânjeau după o lume mai buna, în care omul sa nu se transforme în acel lup nemilos prezis de Hobbes.

O alta prejudecata frecventa este aceea de a considera ca aceste spirite rebele erau în afara societății din moment ce s-au declarat anarhiști, începând cu principele Bakunin și pana la contele Tolstoi, continuând cu poetul Shelley, contele de Saint-Simon, Proudhon, într-un anume sens Nietzsche, poetul Walt Whitman, Thoreau, Oscar Wilde, Dickens și, în zilele noastre, sir Herbert Read, arhitectul Frank Lloyd Wright, poetul T.S. Eliott, Lewis Munford, Denis de Rougemont, Albert Camus, Ibsen, Schweitzer, într-o buna măsura Bernard Shaw, contele Bertrand Russell și, înaintea lor, Campanella cu „La citta del sole" și Thomas Morus cu „Utopia". La fel și toți acei mari gânditori religioși, ca Emmanuel Mornier - al cărui „personalism" are multe de-a face cu concepția anarhista - precum și evrei, ca Martin Buber.

Poate ca, prin formația mea anarhista, am fost întotdeauna un fel de franctiror solitar, aparținând acelei clase de scriitori care, cum a spus și Camus, „nu se poate pune lângă cei care fac istoria, ci în serviciul celor care o indura". Scriitorul trebuie sa fie un martor incoruptibil al timpului sau, cu curajul de a spune adevărul și de a se ridica împotriva autorității oficiale care, orbita de interesele proprii, pierde din vedere sacralitatea ființei umane.

El trebuie sa se pregătească pentru a-și asuma ceea ce etimologia cuvântului martor ii arata: martirul. Anevoios este drumul care îl așteaptă: cei puternici îl vor califica drept comunist pentru ca pretinde dreptate pentru cei sărmani și înfometați; comuniștii îl vor eticheta drept reacționar pentru ca reclama libertate și respect pentru persoana. În aceasta teribila dualitate va trai sfâșiat și îndurerat, dar va trebui sa se apere cu unghiile și cu dinții.

Dacă nu va fi asa, istoria timpurilor ce vor sa vina va avea toate motivele sa îl acuze ca a trădat lucrul cel mai de preț al condiției umane."

_________________________________________________________________________________________________

„Din acel timp îmi amintesc manifestațiile de 1 Mai, o îmbinare de protest și, uneori, o profunda tristețe pentru martirii din Chicago. O eterna ceremonie pentru eroii modești, muncitori care au luptat pentru ziua de munca de opt ore și care au fost apoi condamnați la moarte: Albert Parsons, Adolf Fischer, George Engel, August Spies și Louis Ling, cel de 23 de ani, care s-a sinucis făcând sa-i explodeze un tub de fulminat de mercur în gura. Ceilalți patru au fost spânzurați. Ulterior ancheta a dovedit ca nu ei erau vinovați pentru bomba aruncata polițiștilor. Acești muncitori s-au arătat mândri de lupta lor pentru dreptate sociala și i-au denunțat pe judecători și sistemul căruia ii aparțineau aceștia ca reprezentanți tipici. Pana în ultimul moment nu și-au negat convingerile. Mulți ani după aceea, guvernatorul a recunoscut nevinovăția acestor oameni și li s-a ridicat un monument, Mormântul Martirilor.

De asemenea, se organizau pe atunci marșuri pentru generalul Sandino și pentru nobilii și vitejii Sacco si Vanzetti. Manifestațiile adunau vreo suta de mii de muncitori și studenți, unii sub steagul roșu al socialiștilor, iar alții - anarhiștii - sub steagul roșu-negru. În toata lumea au avut loc proteste de solidaritate cu cei doi martiri ai mișcării, condamnați la moarte pentru o crima pe care nu o comiseseră. Ca și în cazul muncitorilor din Cicago, tribunalele nord-americane au trebuit sa le recunoască nevinovăția. Chiar și în momentul în care au fost cu sălbăticie legați de scaun și-au susținut nevinovăția. Au murit cu curaj și demnitate. Într-un film pe care, după o vreme, l-au făcut americanii cu intenția de a dezvălui adevărul, apare și aceasta emoționantă scrisoare pe care Vanzetti a scris-o fiului sau:

Iubitul meu fiu, v-am visat zi și noapte. Nu știam dacă eram viu sau mort. As fi vrut sa va îmbrățișez, pe tine și pe mama ta. Iartă-ma, fiule, pentru aceasta moarte nedreapta, care te-a lăsat atât de repede fără tata. Astăzi ne pot asasina, dar nu ne vor putea distruge ideile. Ele vor rămâne pentru generațiile viitoare, pentru cei tineri ca tine. Amintește-ți, fiul meu, de fericirea pe care o simți atunci când te joci, nu o acapara pe toata doar pentru tine. Încearcă sa-ți înțelegi cu umilința aproapele, ajuta-i pe cei slabi, mângâie-i pe cei care plâng. Ajuta-i pe cei oprimați. Ei iți vor fi cei mai buni prieteni. Adio, soția mea. Fiul meu. Tovarăși.

BARTOLOMEO VANZETTI

Discuțiile și certurile dintre anarhiști și marxiști erau frecvente, dar și asa, am avut amici din ambele tabere cu care pana astăzi - cei care mai supraviețuim! - avem lungi conversații, amintindu-ne de acei ani eroici.

Cu câtă emoție îmi amintesc de acele vremuri în care îl inventam - sau îl descopeream în fundul sufletului meu - pe analfabetul Carlucho, unul dintre acei anarhiști de o infinita bunătate care mergeau din sat în sat pe jos, pana ajungeau la vreo ferma unde se găsea de obicei câte o lavița pentru cei care predicau noaptea, lângă vatra, despre cât era de minunat anarhismul. Carlucho, matahala care își pierduse vlaga din cauza torturilor, a avut în final un chioșc unde ii explica stângaci unui pusti numit Nacho, provenit dintr-o familie de aristrocrati, de ce era anarhismul atât de frumos. Ii povestea cum oamenii închideau în cuști mari hipopotamii inocenți, departe de pășunile lor africane, de răsăriturile lor splendide și de îndepărtata lor libertate, doar pentru a-i distra pe copii.

[...]Muncitorilor li se vorbea de libertate, dar erau închiși când participau la greve; li se vorbea de dreptate, dar erau reprimați și torturați în mod barbar; habeas corpus-ul și alte prevederi constituționale se eludau în mod cinic în practica de zi cu zi. Pana când amenințările și pericolele de moarte pe care le-am indurat au căzut pe capul a doi șefi anarhisti: Severino di Giovani si Scarfo. Pe Giovani l-am cunoscut la Centrul Cultural Ateneu și, în pofida înfățișării lui de profesor de școală, cu pistol și însoțit de o banda, a ajuns sa fie o figura legendara. Ei au fost prinși și, în fata plutonului de execuție, au murit strigând „Traiască anarhia!", cuvinte care, după șaizeci și ceva de ani, încă ma emoționează."

Ernesto Sabato despre conditia umana (Tunelul, 1948)

"Nu ştiu, dar e ceva în legătură cu umanitatea în general. Înţelegi? Mi-amintesc că mai înainte cu câteva zile de a o picta, citisem că într-un lagăr de concentrare cineva s-a plâns că i-e foame şi a fost obligat să mănânce un şobolan viu. Adesea, mi se pare că nimic nu are sens. Ne naştem în dureri pe o planetă minusculă, care aleargă spre neant de milioane de ani, creştem, luptăm, ne îmbolnăvim, suferim, îi facem şi pe alţii să sufere, strigăm, murim, mor şi vin alţii pentru a prelua de la cap această comedie fără rost.
Într-adevăr, aşa să fie? Am început să mă gândesc la ideea inutilităţii. Să fie oare viaţa noastră, în întregime, doar un strigăt anonim într-un pustiu de aştri indiferenţi?"

Din „Jurnalul lui Adam si al Evei” de Mark Twain

Fragment din „Jurnalul Evei”

"Nu-i pasă de nimic, nu-i pasă de flori, nu-i pasă de cerul pictat al inserării. Dar oare l-o fi interesând ceva pe lumea asta? Ca eu nu l-am văzut preocupat decât sa-si construiască colibe unde să se-ascundă de ploaia bună si curată, sa dea cu pepenii de pământ, sa guste strugurii si să-ncerce fructele din pomi cu mana, ca sa vadă ce se mai întâmplă cu toată avutia asta a lui.

Am pus jos un băt uscat si-am încercat sa-l găuresc cu altul. Aveam eu un plan mai vechi. Da' ce spaimă-am tras! Din gaură a-nceput sa se-nalte o suvită subtire, albăstruie si străvezie. Când am văzut una ca asta, am lăsat totul balta si-am fugit! Credeam ca-i un duh, si mi-a fost tare frică. Dar m-am uitat înapoi si-am văzut că nu se luase după mine. M-am sprijinit de-o stâncă, să mă odihnesc si să-mi trag răsuflarea până mi-o trece tremuratul. Cu chiu cu vai m-am târât înapoi, la pandă, gata s-o iau din nou la sănătoasa, dac-o fi nevoie. Când am ajuns pe-aproape, am dat la o parte crengile unei tufe de trandafiri si m-am uitat printre ele. Tare-as fi vrut sa fie bărbatul prin preajmă, sa vadă si el ce isteată si dragută sunt.Da' duhul dispăruse. M-am dus si-am găsit in gaura bătului un strop de pulbere rosiatică. Am băgat degetul s-o pipăi, dar l-am tras repede afară, cu un "Auuu!". Ma durea îngrozitor. L-am băgat în gură. Mă mutam de pe un picior pe celălalt si mă văitam. Până la urmă, m-a mai lăsat durerea si-am început sa cercetez curioasă.

Mă tot întrebam ce era pulberea aia rosiatică. Deodată mi-a venit în minute numele, desi nu-l mai auzisem. Foc! Eram mai sigură ca oricând, asa că i-am zis foc, fără sa ezit nici un pic.

Creasem ceva ce nu mai existase până atunci. Adăugasem un lucru nou nenumăratelor bunuri ale pământului. Eram tare mândră de asta si-am vrut sa alerg la el ca să-i spun, zicându-mi ca o sa-i câstig pretuirea. Dar m-am mai gândit un pic si-am rămas pe loc. Nu, nu o să-i pese. O să mă-ntrebe la ce foloseste. Si ce să-i spun? De-ar fi măcar bun la ceva... E numai frumos. Un lucru frumos si-atât...

Am oftat si nu m-am dus. Nu-i bun la nimic focul ăsta. Nu poate să ridice o coliba, nu poate să facă pepenii mai dulci, nici să coacă fructele mai repede. E-o zădărnicie, o prostie, o desertăciune. Nici nu s-ar uita la el si mi-ar arunca vorbe tăioase. Dar eu pun mare pret pe focul ăsta. I-am si spus-o: "O, focule, scumpa creatură delicat trandafirie, te iubesc fiindcă esti frumos! Si mie asta-mi ajunge". Ma gândeam sa-l strâng la piept. Dar m-am abtinut. Apoi am mai scos o maximă din capul meu. Cam seamănă cu prima si mă tem ca-i doar un plagiat: "Experienta care s-a fript se fereste de foc."

M-am pus din nou pe treabă. După ce-am făcut o grămăjoară bunicică de praf de foc, l-am răsturnat peste-o mână de iarbă uscată, cu gândul sa-l duc acasă ca să mă joc cu el... Dar pe drum l-a atâtat vântul si a-nceput sa mă-mproaste îngrozitor. Atunci l-am aruncat si am fugit. Duhul albăstrui a prins să se înalte. Se-ntindea si se-ncolăcea ca un nor. Pe dată mi-a venit în minte numele lui - fum! -, desi, pe cuvântul meu, pană atunci nu mai auzisem niciodată de fum.

Curând au tâsnit prin fum niste limbi strălucitoare, rosii si galbene, pe care le-am numit flăcări. Găsisem cuvântul potrivit, desi erau primele flăcări pe lumea asta. S-au cătărat în copaci. Luceau splendid prin perdeaua de fum. Am început să bat din palme, să rad si să topăi de bucurie, atât era de ciudat, de frumos, de fermecător!

El a venit în fugă, s-a oprit si-a privit un timp, fără grai. Apoi a întrebat ce e. Of, de ce-o fi pus întrebarea asa de direct! Trebuia să-i spun ceva, nu? I-am răspuns ca e foc. Nu i-a plăcut deloc că eu stiu si el trebuie să-ntrebe, dar nu-i vina mea. N-am avut de gând să-l supăr. După o pauză a întrebat:

- Cum a venit?

Altă întrebare pusă direct, la care-a trebuit să răspund direct:

- Eu l-am făcut.

Focul se-ntindea tot mai mult. El s-a dus până la marginea locului ars, s-a oprit, s-a uitat în jos si-a întrebat:

- Ce-s ăstia?

- Tăciuni.

A ridicat unul să-l cerceteze, dar s-a răzgândit si l-a pus iar jos. Apoi a plecat. Nu-l interesează nimic.

Pe mine mă interesează. Era cenusă moale, delicată si frumoasă. Am stiut imediat ce este. Si jarul. Am recunoscut si jarul. Mi-am găsit merele si le-am tras bucuroasă afară. Sunt tânără si pofta mea de mâncare e nestăvilită. Dar mare dezamăgire: plesniseră toate si nu mai erau bune. Asa părea. Ma înselasem: erau mai bune decât cele crude. Tare frumos e focul. Cred ca într-o zi o sa fie folositor."