"Primesc multe scrisori de la tineri care se afla pe marginea prăpastiei, nu doar din țară, ci din intreaga lume. Cum e cea a adolescentului de șaptesprezece ani care îmi citise romanele și îmi scria dintr-un orășel din Franța. Îmi vorbea despre Rimbaund într-o scrisoare scrisa de mana, cu mare disperare. M-am îngrozit, fiindcă era la un pas de sinucidere, drama aceasta e una universala. Tinerii îmi vorbesc de tristețile lor, de dorința de a muri, îmi povestesc și de cum se agață de Martin și de Hortensia Paz, pentru ca-i ajuta sa reziste în viata asta atroce și nemiloasă.
Întotdeauna m-au preocupat tinerii aceștia ai căror ochi sunt făcuți sa vadă frumusețea, dar și nenorocul, căci cine e mai nefericit decât însetatul căutător de absolut?
În tinerețea mea, în mai multe ocazii, am avut tentația sinuciderii, dar m-am salvat prin înțelegerea suferinței celor care s-ar fi întristat din cauza morții mele. Mereu va exista cineva pentru care absenta noastră ar fi ireparabila: o mama, un tata, un frate; oricine ar fi, oricât de îndepărtat; un prieten drag, chiar și un câine.
Diego Cuartella, care în acești ultimi ani a lucrat cu mine, își amintește de ceea ce zice Camus: "Sinuciderea este singura problema filozofica realmente serioasa. Dilema dacă viata merita sau nu sa fie trăita, aceasta este răspunsul, de fapt, la întrebarea fundamentala a filozofiei".
[...] Atunci continui cu aceasta mărturie, epilog sau testament spiritual dedicat acelor fete și băieți dezorientați și timizi, sau celor care cauta o scândura în largul marii, după un naufragiu. Deoarece cred ca numai atât le pot oferi: niște biete rămășite de lemn.
[...]PACT INTRE ÎNVINȘI
Îți vorbesc ție și, prin tine, tinerilor care-mi scriu sau ma opresc pe strada, de asemenea, celor care privesc de la celelalte mese din cafenea, care încearcă sa ma abordeze și nu îndrăznesc.
Nu vreau sa mor fără sa va spun aceste cuvinte.
Am încredere în voi. V-am scris despre multe lucruri dure, multa vreme n-am știut dacă va voi mai putea spune ce se întâmpla pe lumea asta. Acesta este pericolul pe care-l înfruntam cu toții, bogați sau săraci.
Acest lucru nu-l cunosc însa oamenii puterii. Ei nu știu ca și copii lor se afla în situația asta trista.
Nu putem sa ne scufundam în deprimare pentru ca, într-un fel, este un lux pe care părintii copiilor care mor de foame nu și-l pot permite. Si nici nu e posibil sa ne închidem de fiecare data cu lacăte mai mari în căminele noastre.
Trebuie sa ne deschidem în fata lumii. Sa nu credem ca dezastrul e în afara noastră, ci ca arde ca un foc in sufrageria din casele noastre. Ne sunt în pericol viata și pământul.
Va scriu un vers din Holderlin:
Însuși focul zeilor ne face zi
și noapte sa mergem înainte,
Haideți! Sa privim spatiile deschise,
Sa cautam ceea ce ne aparține,
oricât de departe s-ar afla.
Da, copii, trebuie sa luam viata lumii ca pe o sarcina personala și s-o apăram. Aceasta este misiunea noastră.
Sa nu ne gândim ca guvernele se ocupa de asta. Guvernele din lumea întreaga au uitat, putem spune, ca scopul lor este promovarea binelui comun.
Astfel, solidaritatea dobândește un loc decisiv în lumea asta fără cap și coada, care-i exclude pe cei diferiți. Atunci când o sa fim responsabili de durerea altora, implicarea noastră ne va da un sentiment care ne va situa deasupra fatalității istoriei.
Dar mai întâi va trebui sa acceptam ca am eșuat. Altminteri vom ajunge sa fim târâți de către profeții televiziunii, de cei care cauta salvarea în panaceul supradezvoltarii. Consumismul nu este un substitut al paradisului.
Situația e foarte grava și ne afectează pe toți. Dar, deși este asa, exista unii care fac eforturi sa nu trădeze valorile nobile. Pe lume, mii de oameni supraviețuiesc în mizerie. Ei sunt martirii.
*
Va vad coborând din trenuri, din autobuze, după istovitoare zile de lucru, sau dezolați când nu primiți de lucru. Va vad în femeile vestejite la treizeci de ani din cauza copiilor și a obligației de a munci pentru salarii mizerabile. Va vad în copii străzii, în bătrânii care dorm în metrou. În toti oamenii abandonați în suferință și lipsuri.
Odată, l-am întrebat pe Pasolini de ce se interesa de viata marginalizatilor, cum era și protagonistul filmului Mama Roma, iar el mi-a răspuns ca o făcea fiindcă în ei viata se păstra sacra în mizeria sa.
Acest gen de oameni revelează Absolutul de care ne îndoim atâta, împlinindu-se pe sine și, după cum spunea Holderlin, acolo unde se afla pericolul, se ivește și salvarea.
De fiecare data când am fost pe punctul de a pieri din istorie, ne-am salvat prin partea cea mai nevoiașa a omenirii. Luam în considerare atunci cuvintele Mariei Zambrano: Nu se trece de la posibil la real, ci de la imposibil la adevărat. Multe utopii au devenit ulterior realități.
*
Sunt multe motive, o sa-mi spuneți, ca sa nu crezi în nimic.
Tinerii ca voi, moștenitori ai abisului, hoinăresc pribegi pe un pământ în care nu le-am asigurat adăpost. In acest gol existențial și metafizic suferă orfanii de cer și acoperiș. Îți înțeleg frământarea, deruta de a aparține unui timp în care pereții s-au dărâmat, dar unde încă nu se conturează orizonturi noi. Ochi falși țin sa-ți captiveze voința de pe ecranele de televizor. Trebuie sa te gândești ca nu mai ai moneda de schimb atunci când existenta valorează mai puțin decât un anunț publicitar. Scepticismul s-a agravat prin resemnarea crescânda cu care ne asumam amploarea dezastrului. Banalitatea cu care se degradează sentimentele cele mai nobile, făcând omul sa decada într-o caricatura jalnica, într-o ființa de nerecunoscut.
Si eu am multe îndoieli, iar uneori ajung sa ma gândesc dacă sunt valabile argumentele cu care am încercat sa descopăr sensul existentei. Ma reconfortează sa știu ca Kierkegaard spunea ca a avea credința înseamna curajul de a susține ca te îndoiești. Eu oscilez intre disperare și speranța, care întotdeauna prevalează, fiindcă, dacă nu, atunci omenirea ar fi dispărut încă de la început, pentru ca exista atâtea motive sa te îndoiești de toate. Dar din cauza persistentei acestui sentiment atât de profund și absurd, străin de orice logica - cât de nefericit e omul care socotește doar cu logica! - ne salvam, pentru a mia oara, mai ales prin femei; deoarece nu numai ca dau viata, ci sunt și cele care conserva aceasta specie enigmatica. Nu în zadar, într-una din culturile a cărei ințelepciune este milenara, se credea ca sufletul unei femei care murea în durerile facerii era purtat în același cer cu sufletul războinicului învins în lupta.
*
De aceea iți vorbesc, cu dorința de a naște în tine nu doar provocare, ci și o convingere.
Mulți ma întreabă despre încrederea în tineri, pentru ca ii considera distructivi sau apatici. Este firesc ca in miezul catastrofei sa existe unii care vor sa evadeze dăruindu-se vertiginos consumului de droguri. O problema despre care imbecilii pretind ca e de resortul politiei, când de fapt, e rezultatul profundei crize spirituale a timpului nostru.
Eu îmi reafirm zilnic încrederea în voi. Sunt mulți cei care, în furtuna, continua sa lupte, oferindu-și timpul și chiar viata pentru celalalt. Pe străzi, în închisori, în târguri mizere, în spitale. Arătându-ne ca, în aceste vremuri de false triumfalisme, adevărata rezistenta este aceea care se bate pentru valori considerate pierdute.
În timpul călătoriei mele în Albania, am cunoscut un băiet pe nume Walter, care își lăsase casa în provincia Tucuman pentru a merge sa îngrijească bolnavi alături de congregația Maicii Tereza din Calcutta. Cu câtă emoție îmi amintesc! Întotdeauna când vad știrile cumplite care ne vin din acea țară draga mie, ma întreb pe unde o fi. Poate ca citește aceste cuvinte de recunoștință fata de nobilul sau eroism.
Sunt milioane cei care rezista, chiar voi puteți confirma atunci când ii vedeți pe acești bărbați și femei care se trezesc în zorii zilei și ies sa caute o slujba, lucrând ce apuca pentru a-și putea hrăni copiii și a avea un trai decent, cât de modest. Te-ai gândit vreodată câți oameni din țară împărtășesc foamea aceasta după demnitate și dreptate?
Mii de persoane, în ciuda dezamăgirilor și a eșecurilor, continua sa manifeste, umplând piețele, hotărâți sa elibereze adevărul din lunga sa deportare. De pretutindeni vin semnale ca oamenii încep sa strige: Destul! La fel se întâmpla cu mișcarea zapatista din Mexic și cu toate mișcările care ne avertizează de pericolul care gonește viitorul planetei.
Trebuie sa ne amintim ca a existat cineva care a dărâmat imperiul cel mai puternic din lume cu o capra și o furca simbolica. Aceasta revolta nu justifica în nici un fel izolarea într-un turn de fildeș, indiferent la ce se întâmpla lângă tine. Gandhi a avertizat ca e o minciuna sa pretinzi ca nu ești violent și sa ramai pasiv în fata nedreptăților sociale. Dimpotriva, cred ca tine de o atitudine anarho-creștina faptul ca trebuie sa călăuzim viata.
Deja nu mai sunt nebuni, a murit acel om din La Mancha, acea năstrușnică fantasma în desert. Toata lumea este teafără la minte, oribil și monstruos de teafără.
Aceasta absenta a nebuniei pe care o deplânge Leon Felipe este asemănătoare celei a stoicului Guevara, care și-a abandonat viata confortabila și a plecat într-o lupta nesăbuită în selva boliviana, bolnav de astm, fără leac, pentru a sfârși asasinat de niște canalii barbare și respingătoare. Ce contează dacă se confunda cu materialismul dialectic? Însuși acest fapt demonstrează inocenta, autenticitatea sa. El lupta pentru acel Om Nou care astăzi ne zorește sa recuperam ruinele istoriei. În ultima sa scrisoare, le spune părinților: Dragii mei bătrânei, simt iarăși sub călcâie coastele Rosinantei, merg la drum cu scutul pe brat. Si atunci iese în căutarea a ceea ce Rilke numea propria moarte. Aceasta e măreția lui, pe care unii o vor considera o copilărie, o prostie; dar aceste gesturi de eroism nebunesc ne mantuie de atâta nedreptate, pentru ca nu putem trai fără eroi sau martiri. Ca acei studenți din Piața Tien-An-Men care, într-un masacru oribil, au murit opunându-se șenilelor. Ei sunt cei care ne arata căile pe care viata o poate lua de la început.
Trăim un timp în care viitorul pare irosit. Dar, dacă pericolul ne-a răsturnat destinul comun, trebuie sa răspundem în fata celor care au nevoie de ajutorul nostru.
*
[...]Dacă rezistenta pare absurda când se prevestește sfârșitul, de ce sa nu meditam la acești sfinți? Oare nu sunt ei înșiși o dovada ca mai exista ceva de cealaltă parte a absurdului?
Nu știm dacă la sfârșitul drumului viata așteaptă ca un cerșetor care ne întinde mana.
Aceasta credință nebuneasca sau miraculoasa se datorează, cu siguranță, faptului ca am ajuns la capăt. Este necesar sa conservam locurile care exista pana și în suburbiile marilor orașe, unde se păstrează încă atributele omului concret, din carne și oase.
Când lumea supradezvoltată o va lua la vale, cu toți robotii și cu toata tehnologia, pe calea exilului, atunci omul își va recupera unitatea pierduta. Si poate, când ne vom trezi din acest coșmar sinistru, când un gol de umanitate ne va durea în piept, ne vom aminti ca am fost odată cei despre care Rene Char spunea: destinul lor este sinuos, nu glorios. [...]
*
Si eu am vrut sa fug de lume. Voi m-ați împiedicat, cu scrisorile voastre, cu cuvintele voastre de pe strada, cu abandonul căruia i-ați fost sortiți.
Atunci va propun, cu toata seriozitatea ultimelor cuvinte spuse în viata asta, sa facem un compromis: sa ieșim in spatii deschise, sa ne asumam riscul pentru celalalt sa așteptăm, lângă cel care își întinde bratele către noi, ca noul val al istoriei sa ne trezească. Poate ca deja acest lucru se întâmplă, subteran și silențios, asa cum fac mlădițele care palpita sub pământul iernii.
Sa fie ceva pentru care merita totuși sa suferi și sa mori: o comunitate intre oameni, un pact intre învinși. Un singur turn, da, dar scânteietor și indestructibil.
În vremuri obscure ne ajuta acei care au știut sa meargă prin întuneric. Citiți scrisorile pe care Miguel Hernandez le-a trimis din închisoarea unde și-a găsit în final moartea:
Sa va gândiți mereu la noblețea acestor oameni care răscumpără omenirea. Prin moartea lor, ei ne dăruiesc valoarea suprema a vieții, demonstrându-ne ca obstacolul nu împiedica istoria și amintindu-ne ca numai omul poate cădea în utopie.
Numai cine va fi capabil sa incarneze utopia va fi apt pentru bătălia decisiva, aceea de a recupera partea din umanitate pe care am pierdut-o."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu