"— Da. Am văzut o execuţie in Franţa, la Lyon, unde mă dusese Schneider.- Şi cum, ii duce la spânzurătoare?
- Nu, în Franţa li se retează capul.
- Şi ţipă rău omul?
- Nici n-apucă să ţipe. Totul se petrece într-o clipită. Omul e aşezat cu gatul pe butuc, de sus
cade lunecând un fel de maşinărie - ghilotină se cheamă — un satâr mare şi lat... cade dintr-o dată
cu putere... Capul sare retezat cit ai clipi din ochi şi se rostogoleşte in coşul din faţa butucului. Mai
groaznice sunt pregătirile; după ce i se comunică sentinţa, condamnatului i se dau ultimele îngrijiri;
e legat şi dus la locul de execuţie, apoi îl urcă pe eşafod... Uite, atunci e infiorător! Mulţimea aleargă să vadă, chiar şi femeile, deşi acolo nu prea e privită cu ochi buni o asemenea curiozitate la femei.
- Vezi bine, asta nu-i treaba lor.
- Fireşte, ele n-au ce căuta acolo! Asemenea cazne!... Condamnatul, il chema Legros, era
un om in puterea vârstei, deştept, îndrăzneţ, voinic. Ei bine, nu ştiu dacă ai să mă crezi, dar in timp
ce urca pe eşafod, plângea şi era alb ca varul. De necrezut! E îngrozitor! Cum e cu putinţă ca cineva
să plângă de spaimă? Nu mi-aş fi închipuit vreodată că un om, un om in toată firea, la virsta de
patruzeci şi cinci de ani, care n-a ştiut ce-i aia lacrimă pană atunci, poate să plângă ca un copil. Ce s-o
fi petrecând in sufletul lui în acel minut? Ce groază, ce cutremurare il cuprinde? La ce foloseşte
această batjocorire a sufletului?! Porunca doar spune: „Să nu ucizi!" Şi pentru că un om a ucis
trebuie să i se ia şi lui viaţa? Nu se cade. A trecut mai bine de o lună de atunci şi nici astăzi nu pot
să uit, parcă-mi stă înaintea ochilor. De vreo cinci ori am visat cum s-a petrecut.
Prinţul se insufleţise şi o uşoară roşeaţă ii coloră obrazul palid, deşi vorbea cu acelaşi glas
scăzut. Lacheul era numai urechi şi-l asculta cu atâta interes şi simpatie, de parcă n-ar fi vrut să se
smulgă de sub vraja vorbei lui; o fi fost şi el un om cu imaginaţie şi cu o licărire de cuget.
- E bine, cel puţin, că omul nu se chinuieşte prea mult, zise el.
- Ei vezi? reluă prinţul cu înflăcărare. Dumneata ai observat lucrul acesta şi toată lumea e
de aceeaşi părere; tocmai de aceea s-a şi inventat ghilotina. Dar, ştii, mie mi-a trecut atunci şi un
alt gând prin minte: nu cumva, dimpotrivă, e mai rău aşa? O să-ţi pară ciudat, de necrezut, poate,
dar, cu puţină imaginaţie, te poate încerca şi o asemenea idee. Gândeşte-te, de pildă, la cele ce se-ntâmplă
în caz de tortură: durere, răni, chinuri trupeşti; toate astea îl distrag pe om de la suferinţa
morală într-aşa fel, încât, până în clipa morţii, numai rănile il chinuiesc. Dar principala, cea mai
groaznică suferinţă nu ţi-o pot pricinui rănile, ci conştiinţa, certitudinea că peste un ceas, apoi peste
zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ţi se va despărţi de trup, că n-ai
să mai fii om şi că asta-i absolut sigur; important e că-i absolut sigur. In clipa când ţi-ai vârât capul în
scobitură, ţi l-ai aşezat pe butuc şi aştepţi să cadă tăişul, ba ii şi auzi hârşiitul, uite sfertul,
fragmentul acela de secundă este cel mai groaznic. Crede-mă, te rog, că nu-i deloc vreo fantezie
de-a mea şi că mulţi susţin acelaşi lucru. Sunt atât de încredinţat că este aşa, că am să-ţi spun sincer
părerea mea. Pedeapsa cu moartea pentru omor este o pedeapsă de o mie de ori mai grea decât
insăşi crima de omor. Omorul pe baza unei sentinţe de condamnare la moarte este infinit mai
groaznic decât omorul tâlhăresc. Omul pe care il omoară hoţii noaptea în pădure sau altcumva speră
totuşi pană-n ultima clipă că poate scăpa. Au fost cazuri când omul avea beregata tăiată şi tot
încerca să fugă ori să implore indurarea. Pe când aici, această ultimă speranţă, care face ca moartea
să fie poate de zece ori mai uşor de suportat, iţi este dinainte luată şi fără nici un fel de îndoială,
absolut sigur; te afli în faţa unei sentinţe şi toată grozăvia stă în faptul că este absolut sigur că nu
vei putea s-o inlături şi să scapi; nu cred să existe un chin mai îngrozitor pe lume decât o asemenea
certitudine. Pune un soldat inaintea unui tun într-o bătălie şi trage asupra lui, tot va mai nădăjdui
încă: citeşte-i însă aceluiaşi soldat sentinţa prin care este condamnat absolut sigur la moarte şi-l vei
vedea pierzându-şi minţile sau izbucnind în plâns. Cine a spus că firea omenească e în stare să
suporte aşa ceva fără să înnebunească? Ce rost are o asemenea cruzime, oribilă, monstruoasă şi
zadarnică? Poate să fi existat vreodată un om căruia, după ce i s-a citit sentinţa de condamnare la
moarte şi a fost lăsat o vreme pradă spaimei, să i se spună pană la urmă: „Du-te, ai fost iertat!" Ei
bine, omul acela ar şti poate să ne povestească prin ce a trecut. Hristos însuşi a vorbit de acest
înspăimântător supliciu. Nu, nu se cade ca omul să fie chinuit astfel!
[...] Dar să vă povestesc mai bine despre cazul unui alt om, pe care l-am întâlnit
anul trecut. I se intamplase ceva cu totul ciudat... Ciudat mai cu seamă prin faptul că se intamplă
foarte rar. Omul acesta fusese urcat într-o zi, împreună cu alţi condamnaţi, pe eşafod şi i se citise
sentinţa: era condamnat la moarte prin împuşcare pentru crimă politică. Douăzeci de minute după
aceea, i se anunţă graţierea, prin comutarea pedepsei. Dar în intervalul dintre cele două sentinţe,
timp de vreo douăzeci de minute sau cel puţin un sfert de ceas, nefericitul trăise cu neîndoioasă
convingere că peste cateva clipe firul vieţii lui se va curma pentru totdeauna. Il ascultam cu un
nepotolit interes şi eram atat de dornic să-i cunosc impresiile pe care le-a trăit în acele momente,
încât ii ceream mereu noi şi noi amănunte. I se întipărise în minte totul cu o precizie extraordinară şi
spunea că niciodată nu va fi in stare să uite nimic din cele trăite in acele momente. La vreo
douăzeci de păşi de eşafod, împrejurul căruia stăteau soldaţii şi mulţimea, se inălţau trei stâlpi,
pentru că erau mai mulţi condamnaţi; ii duseră pe primii trei la stâlpii aceştia, ii îmbrăcară în
veşmantul morţii (nişte cămeşoaie lungi, albe), iar pe ochi li se traseră nişte bonete, tot albe, ca să
nu vadă puştile; apoi ii legară de câte un stâlp, iar în faţa fiecăruia se alinia câte un rind de soldaţi.
Cunoscutul meu era al optulea pe lista condamnaţilor şi deci urma să fie executat in seria a treia.
Un preot, cu o cruce în mină, se apropie rand pe rand de fiecare. Asta însemna că nu le rămăseseră
decat cinci minute de trăit, atata tot. El spunea că cele cinci minute ii părură de o durată nesfarşită,
de o bogăţie imensă; i se părea că în aceste cinci minute are de trăit atâtea vieţi, încât n-avea niciun
rost să se gândească de pe acum la clipa cea din urmă şi, ca atare, omul se apucă să-şi facă
ultimele dispoziţii; işi împărţi deci timpul în felul următor: două minute pentru a-şi lua rămas-bun de
la prieteni, două — ca să se gândească la sine însuşi şi-i mai rămânea un minut ca să arunce cea din
urmă privire in jurul său. Işi amintea perfect că făcuse tocmai aceste trei dispoziţii şi exact acest
calcul. Se despărţea de viaţă la douăzeci şi şapte de ani, plin de sănătate şi de vigoare. Luându-şi
rămas-bun de la prieteni, işi amintea că ii adresase unuia dintre ei o întrebare lipsită de orice
importanţă şi că aşteptase cu mult interes răspunsul. Apoi, după ce-şi luă rămas-bun de la prieteni,
urmară cele două minute pe care le destinase ca să se gândească la sine însuşi. Ştia dinainte la ce
se va gândi: voia anume să-şi închipuie cit se poate mai iute şi mai limpede ce va urma; cum vine
asta, că, uite, el acum există, trăieşte, iar peste trei minute va fi cu totul altceva sau poate
altcineva — dar cine anume? Şi unde va fi? Pentru toate aceste întrebări, spera să găsească
răspuns în răstimpul celor două minute! In apropiere era o biserică şi turla aurită a catedralei
strălucea în bătaia razelor unui soare sclipitor. Îşi amintea că nu şi-a putut lua ochii de la această
turlă scăldată în raze scânteietoare pe care le răsfrângea; nu se putea desprinde de aceste luciri; i se
părea că ele sunt firea cea nouă cu care el, peste trei minute, se va contopi într-un fel oarecare...
Nesiguranţa necunoscutului şi oroarea faţă de acel ceva nou care va fi şi trebuie să survină îndată
erau insuportabile; dar nimic, spunea el, nu i se păruse în acele clipe mai îngrozitor decat gândul
continuu: „Dar dacă ar fi să nu mor? Dacă ar fi să mă întorc la viaţă — ce infinit! Şi mi-ar aparţine in
întregime! Aş transforma atunci orice clipită într-un secol, n-aş pierde nici una măcar, aş drămui cu
zgârcenie fiecare minut, pentru a nu irosi nimic zadarnic!" Spunea că în cele din urmă gândul acesta
ii devenise atât de nesuferit, atât de chinuitor, incit ar fi vrut să fie împuşcat cit mai repede."
Nota: Insusi Dostoievski a trecut printr-o astfel de experienta, in 1849, cand a fost condamnat la moarte si i s-a anuntat comutarea pedepsei cu cateva minute inaintea executiei. Mai tarziu, scriitorul avea sa afle din ziare, ca si altor condamnati li s-a aplicat aceasta pedeapsa "educativa" inumana. Motivul pentru care Dostoievski a ajuns in fata esafodului a fost participarea sa la intrunirile unui cerc de liber-cugetatori (unde se dezbateau mai ales ideile socialismului utopic, care circulau in Franta contemporana). Intemeietorul acestui cerc, Mihail Vasilievici Petrasevski (1819-1867), a murit in surghiun, refuzand amnistia acordata (dupa ce se constatase ca intrunirile cercului sau aveau un caracter pasnic), cerand zadarnic rejudecarea procesului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu