Ernesto Sabato despre cultura, educatie si sistemul de invatamant (Inainte de tacere, 1998)

Nu vom ști niciodată neliniștea cu care a compus Beethoven ultima sa simfonie minunata, sau momentele de singurătate în care și-au creat marii compozitori operele. De aceea, dacă eșecul în sine este un lucru trist, eșecul în arta este întotdeauna tragic.
Cu multa emoție am stat, în diferite ocazii, la mormântul lui Van Goth, acel nefericit care nu și-a putut vinde niciodată vreun tablou, și ale cărui opere se licitează acum pentru milioane de dolari, pentru a fi apoi expuse în supermarketuri. Sărmanul Vincent; locuit de Dumnezeu și posedat de Diavol, umil și cumsecade, capabil sa predice Evanghelia minerilor și sa-l atace, uneori violent, pe Gauguin: capabil sa culeagă sărmane prostituate de pe strada, cum era cea cu un copilaș, pentru a-i fi modele, și sa traiască alături de ele, fiindcă probabil le înțelegea, suferind ca și ele de pe urma faptului ca erau lăsate de izbe liste. După cum arata Artaud, un alt posedat pe care l-am admirat mereu, Van Goth s-a sinucis din cauza unei societăți care nu-și mai suporta groaznicele revelații.
[...]De aceea, rasa de artiști pe care am admirat-o mereu a fost aceea căreia i-au aparținut toți acești oameni. Pe care i-a unit în atitudinea lor combativa o profunda preocupare spirituala și care, în căutarea lor disperata a sensului, au creat opere ale căror totala sinceritate și sfâșiere am crezut mereu ca reprezinta singura modalitate de exprimare a adevărului.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Nu știam, dar puteam intui în mijlocul cărei tristeți profunde s-a aflat, cautând Absolutul, însa dând doar peste mediocritate și dispreț, acel tânăr minunat și nefericit, pe nume Rimbaund, când a scris astfel primele versuri ale infernului sau:
"Odată, dacă-mi amintesc bine, viata mea era un festin în care toate inimile se deschideau, în care vinurile de toate felurile curgeau fără oprire. Într-o noapte, am simțit Frumusețea la picioare. Am văzut-o amărâtă. Si am insultat-o."
Când ma plimb prin vreo piațetă, privind noblețea dansatorilor, când vad acele trăsături inefabile care tresar în fata unui cer zbuciumat de furtuna, sau când ii vad pe cei care tremura pronunțând cuvinte sublime, ma gândesc la nefericirea oamenilor predestinați Frumuseții, dar siliți sa supraviețuiască în banalitatea acestei culturi în care ceea ce era odată simțire a degenerat în diversiune grosolana, în stimulente sau jalnice obiective decorative. Trist epilog al unui secol sfâșiat intre delirurile rațiunii și cruzimea armelor.
Elie Wiesel a spus ca la Auschwitz au murit omul și ideea de om. Asta s-a întâmplat și în epocile în care părea ca se produsese o ruptura, o asemenea scindare, încât dădeam peste riscul de a fi absorbiți de neant.
Asa cum se spune în "Los endemoniados", ființa umana se simte atrasa atât spre creație, cât și spre distrugere; iar acum ne aflam în unul din aceste momente. Trăim ca și cum am fi ajuns la ultimele margini ale existentei.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
[...]Din noaptea sinistra în care studenții au fost izgoniți din universitate cu bastoanele pentru a fi apoi închiși, când mii de universitari și intelectuali au fost nevoiți sa părăsească țara și apoi, când am devenit cunoscuți prin atrocitățile comise pe timpul dictaturii, singurul lucru care ne-a salvat de la disprețul universal a fost nivelul înalt al profesorilor noștri, biologilor, medicilor, fizicienilor, matematicienilor, astronomilor, scriitorilor și artiștilor chemați de prin toate părțile lumii, situându-ne deasupra tarilor puternic dezvoltate. Un arhitect pe nume Pelli i-a epatat pe americani prin originalitatea construcțiilor. Iar un fiu sau un nepot de emigrant ca Milstein a ajuns sa primească Premiul Nobel pentru progresul sau revoluționar în domeniul geneticii, dar a trebuit sa meargă la Universitatea din Cambridge, pentru ca aici nu avea nici măcar aparatele necesare pentru confirmarea ipotezelor sale.
Întreaga educație depinde de filozofia culturii care o cârmuiește, și din cauza acestor imitatori obedienți ai "tarilor avansate" - avansate în ce? - dam peste pericolul răspândirii și mai abitir a robotizării. Trebuie sa ne opunem golirii culturii noastre, devastate de acești economiști care știu doar de Produsul Intern Brut - niciodată nu a existat o expresie atât de izbutita - care reduc învățământul la cunoașterea tehnicii și a informaticii, folositoare afacerilor, dar lipsite de cunostințele fundamentale care revelează arta.
Orice educație e accesibila doar celor dinauntru zidurilor societății, deoarece lumea tehnicii și a informaticii care, desigur, ne va duce la o apropiere intre noi a însemnat, pentru marea majoritate, un abis insurmontabil.
[...]Educația nu tine de aspectul material, dar este decisiva pentru viitorul unui popor, deoarece reprezinta puterea sa spirituala, și din aceasta cauza este aservita celor care țin sa vândă țara ca pe niște birouri ale unor mari consorții străine. Da, dragii mei învățători, continuați sa rezistați, pentru ca nu putem permite ca învățământul sa se transforme într-un privilegiu.

Ernesto Sabato - "In mijlocul unui carnaval mascat dansează oamenii zilei, asurziti de popiile bufonerii" (Inainte de tacere, 1998)

[...] Cum i s-a întâmplat genialului Shelley, care prezise în versuri: "Un popor moare de foame pe câmpuri necultivate".

Acele avertismente nu numai ca n-au fost ascultate, dar au fost adeseori luate în răspăr de către raționaliștii preaputernici. Războaiele mondiale, teribile dictaturi de stânga sau de dreapta, sinucideri în masa, apariția neonazismului, creșterea criminalității infantile, depresiune profunda. Totul arata ca în interiorul Timpurilor Moderne, lăudate cu atâta ardoare, se năștea un monstru cu trei capete: raționalismul, materialismul și individualismul. Iar aceasta creatura, pe care am ajutat-o cu atâta mândrie sa se nască, a început sa se devoreze pe sine.

Astăzi nu numai ca traversam o criza a sistemului capitalist, ci și o criza a unei întregi concepții despre lume și viata, bazata pe zeificarea tehnicii și a exploatării omului.

Materializarea Universului, legitima pentru poliedre și reacții chimice, a fost dramatica pentru supraviețuirea viitoare a omului. Înnebuniți de supradezvoltare, am comis grava eroare de a ne pierde ființa originala, imitând imperiile mașinii și ale delirului tehnologic.

Odată ce logosul s-a tehnicizat, procesul de industrializare și mecanizare a fost paralel cu perfecționarea mijloacelor de tortura și exterminare.

Terorismul international, ororile din Bosnia, recrudescenta conflictelor din Orientul Mijlociu și acele răni din carnea lumii care sunt străzile Calcuttei confirma ceea ce Hannah Arendt afirma pe buna dreptate încă din anii '50: ca cruzimea acestui secol va fi de nesuportat.

Acum câțiva ani, doua puteri își disputau lumea. Odată eșuat comunismul, s-a răspândit credința ca alternativa era neoliberalismul. În realitate, asta e o afirmație criminala, deoarece e ca atunci când într-o lume în care ar exista numai lupi și miei s-ar spune: "Libertate pentru toți, iar lupii sa mănânce mieii".

Se vorbește despre reușitele acestui sistem al cărui unic miracol a fost sa concentreze în a cincea parte din omenire mai mult de optzeci la suta din bogăție, în timp ce restul, marea parte a planetei, moare de foame în mizeria cea mai sordida. Ar trebui sa se pună în discuție ce anume se înțelege prin neoliberalism, pentru ca, de fapt, felul cum e văzut el nu are legătura cu libertatea. Dimpotriva, datorita imensei puteri financiare, metodelor propagandei și constrângerilor economice, statele puternice își disputa dominația planetei.

Absolutismul economic s-a transformat în putere. Despot invizibil, el controlează prin ordine dictatura foamei, care nu respecta nici ideologii, nici flamuri, și sfârșește la fel cu bărbații și femeile, cu proiectele tinerilor și cu odihna strămoșilor noștri.

Un exemplu de dezumanizare adus de acest sistem este Brazilia: În timp ce patruzeci de milioane de muritori de foame populează nord-estul tarii, în Sao Paolo exista aproape un milion de copii fără adăpost, care fura de pe străzi pentru a putea manca, sunt forțați sa se prostitueze, omorâți pentru o suta sau doua sute de dolari, asasinați de către comandouri specializate, sechestrați și uciși pentru a li se vinde organele în laboratoarele lumii.

Mi-a povestit un sacerdot dominican, profesor de teologie la Universitatea din Sao Paolo, ca un studiu elaborat de politia federala a revelat faptul ca în ultimii trei ani patru mii sase sute de copii au fost asasinați în Brazilia.

Mii de copii latino-americani sunt exportați din țara de bastina spre Europa, SUA și Japonia; și exista suficiente dovezi care certifica existenta unor copii sacrificați, mai ales în Brazilia, Honduras, Guatemala și Mexic.

Din nefericire, sora Martha Pelloni mi-a arătat ce atrocități asemănătoare apar și în Argentina

*

Este o crima, o rușine pentru fiecare om sa știe ca exista pe lume doua sute cincizeci de milioane de copii exploatați. Obligați sa muncească de la cinci-sase ani, în locuri insalubre, sa presteze zile de munca istovitoare pentru câțiva bănuți când au noroc, deoarece mulți copii lucrează în stare de sclavie sau semisclavie, fără protecție legala sau medicala. Aceste milioane de copii analfabeți, mai slabi și mai scunzi decât copii noștri care merg la școală, suferă de boli infecțioase, răni, amputări și umilințe de toate felurile. Ii întâlnim atât în marile orașe ale lumii, cât și în tarile cele mai sărace. În America Latina exista cincisprezece milioane de copii exploatați.

[...]Lipsa de protecție și violenta la care sunt supuși cei mici ne demonstrează cu claritate ca trăim un timp al imoralității. Aceste fapte aberante ne absorb ca un vârtej, traducând în realitate vorbele lui Nietzsche: "Valorile nu mai valoreaza nimic."

*

În fiecare dimineață, mii de persoane reiau căutarea inutila și disperata a unui loc de munca. Sunt marginalizați - o categorie noua, care ne spune foarte multe atât despre explozia demografica, cât și despre incapacitatea acestei economii pentru care singurul lucru care de fapt nu contează, este omul cu nevoile sale.

Sunt marginalizați nevoiașii care rămân în afara societății pentru ca sunt de prisos. Nu se mai spune ca sunt "cei de jos", ci "cei din afara". Sunt excluși de la necesitățile minime de hrana, sănătate, educație și justiție; sunt excluși atât din orașe, cât și din locurile lor de bastina. Iar acești oameni care sunt zilnic lăsați pe dinafara, ca balastul aruncat peste bordul unei bărci în ocean, reprezinta marea majoritate.

Atâtea valori distruse din cauza banilor, iar acum omenirea, care s-a dedicat în totalitate creșterii economice, nu-și poate adăposti oamenii.

Pentru a face rost de o slujba, oricât de prost plătită, oamenii își ofera viețile pe de-a-întregul. Muncesc în locuri insalubre, în subsoluri, pe nave-fabrici, înghesuiți sub eterna amenințare de a-și pierde slujba, de a rămâne pe dinafara.

După cum se pare, demnitatea vieții omului nu a fost prevazuta în planul globalizării. Neliniștea e singurul lucru care a ajuns pe culmi niciodată bănuite. Este o lume care trăiește în perversitate, unde unii, putini, își contabilizează câștigurile pe seama amputării vieții imensei majorități. S-a ajuns la apariția unui biet om care aparține lumii dezvoltate și care are acces la nenumăratele produse dintr-un supermarket. Si în timp ce acel sărman nefericit doarme liniștit, închis în fortăreața lui de aparate și ciurucuri, mii de familii trebuie sa reziste cu un dolar pe zi. Marginalizații de la marele banchet al economiștilor se număra cu milioanele.

Când vad la lumina zilei atâtea afaceri ascunse sau când vecini de cartier ma opresc sa-mi spună ca nu-și mai pot păstra atelierul, ca nu le ajung banii pentru impozite, ma gândesc la corupție și la fuga de pedeapsa, la risipa neobrăzată și la opulenta amorala a anumitor indivizi, și am sentimentul ca ne aflam în adâncul unei lumi unde, odată cu răspândirea disperării, creste și egoismul, după metoda "scapă cine poate". Asta pe când cei mai ghinioniști se îneacă în adâncul apelor sau stau pe marginea prăpastiei, iar în mijlocul unui carnaval mascat dansează oamenii zilei, asurziți de popiile bufonerii.

Ernesto Sabato despre comunism si anarhism (Inainte de tacere, 1998)

„În mijlocul crizei totale a civilizației, ivite în Occident din cauza supremației tehnice și a bunurilor materiale, ne-am îndreptat privirea spre marea revoluție din Rusia, care părea sa anunțe libertatea omului. Nu am făcut-o din cauza ca am studiat dinainte cu atenție "Capitalul", pentru ca eram convinși de valabilitatea materialismului dialectic sau pentru ca am înțeles ce era plusvaloarea, ci pur și simplu pentru ca în acea revoluție întâlneam, în sfârșit, o vasta și romantica mișcare de eliberare. Cuvântul justiție promitea sa aibă un loc pe care nu-l mai avusese niciodată în istorie. Lupta pentru cei sărmani și minunata formula "o stafie străbate lumea" ne-au adunat sub dreapta chemare a steagului sau.

În epoca faimosului 'boom', în afara valorilor sale literare, mulți scriitori m-au acuzat ca sunt un trădător al comunismului, prefăcându-se ca ignora faptul ca trăisem efectiv acel devotament, dar și deziluzia de a vedea cum stalinismul corupsese principiile pe care mișcarea pretindea ca le proslăvește. Unii dintre acești comuniști de salon, pe care francezii ii numesc la gauche caviar, ferindu-se de pericol, au strigat de după birourile lor comode din Europa, într-o josnica și lașă retragere în spatele frontului. Alții, trecuți efemer prin comunism, s-au transformat pana la urma în impresari ai literaturii.

Fără îndoială, ei au tăcut în fata atrocităților comise de regimul sovietic, torturi și asasinate care, cum se întâmplă, s-au săvârșit în numele vorbelor mari în favoarea umanității. Camus avea dreptate sa spună ca „exista întotdeauna o filozofie pentru lipsa curajului." Au păstrat tăcerea atunci când ar fi putut și ar fi trebuit sa spună anumite lucruri fără teama de a fi în dezacord, ceea ce e firesc în adunări, dar de nesusținut în chestiunile care implica onoarea și valorile pentru care mulți și-au pierdut viata într-un mod oribil, fără sa aibă parte de mila. Nu exista dictaturi rele și dictaturi bune, toate sunt abominabile, după cum nu exista nici torturi atroce și torturi benefice. Iar lupta împotriva capitalismului n-ar trebui sa împiedice repudierea actelor care atentează la demnitatea ființei umane, oricare ar fi fost numele ideologiei care pretindea justificarea lor.

Cât de diferita ar fi fost situația dacă "socialismul utopic" n-ar fi fost distrus de "socialismul științific" al lui Marx!

În mod greșit se crede ca anarhiștii sunt spirite distructive, oameni cu o bomba în servieta. Desigur, ca în orice acțiune care implica prezenta umana, și în acea mișcare s-au infiltrat delicvenți și pistolari - pe unii dintre ei i-am și cunoscut în anii treizeci - dar asta nu trebuie sa ne facă sa uitam de acele ființe nobile care tânjeau după o lume mai buna, în care omul sa nu se transforme în acel lup nemilos prezis de Hobbes.

O alta prejudecata frecventa este aceea de a considera ca aceste spirite rebele erau în afara societății din moment ce s-au declarat anarhiști, începând cu principele Bakunin și pana la contele Tolstoi, continuând cu poetul Shelley, contele de Saint-Simon, Proudhon, într-un anume sens Nietzsche, poetul Walt Whitman, Thoreau, Oscar Wilde, Dickens și, în zilele noastre, sir Herbert Read, arhitectul Frank Lloyd Wright, poetul T.S. Eliott, Lewis Munford, Denis de Rougemont, Albert Camus, Ibsen, Schweitzer, într-o buna măsura Bernard Shaw, contele Bertrand Russell și, înaintea lor, Campanella cu „La citta del sole" și Thomas Morus cu „Utopia". La fel și toți acei mari gânditori religioși, ca Emmanuel Mornier - al cărui „personalism" are multe de-a face cu concepția anarhista - precum și evrei, ca Martin Buber.

Poate ca, prin formația mea anarhista, am fost întotdeauna un fel de franctiror solitar, aparținând acelei clase de scriitori care, cum a spus și Camus, „nu se poate pune lângă cei care fac istoria, ci în serviciul celor care o indura". Scriitorul trebuie sa fie un martor incoruptibil al timpului sau, cu curajul de a spune adevărul și de a se ridica împotriva autorității oficiale care, orbita de interesele proprii, pierde din vedere sacralitatea ființei umane.

El trebuie sa se pregătească pentru a-și asuma ceea ce etimologia cuvântului martor ii arata: martirul. Anevoios este drumul care îl așteaptă: cei puternici îl vor califica drept comunist pentru ca pretinde dreptate pentru cei sărmani și înfometați; comuniștii îl vor eticheta drept reacționar pentru ca reclama libertate și respect pentru persoana. În aceasta teribila dualitate va trai sfâșiat și îndurerat, dar va trebui sa se apere cu unghiile și cu dinții.

Dacă nu va fi asa, istoria timpurilor ce vor sa vina va avea toate motivele sa îl acuze ca a trădat lucrul cel mai de preț al condiției umane."

_________________________________________________________________________________________________

„Din acel timp îmi amintesc manifestațiile de 1 Mai, o îmbinare de protest și, uneori, o profunda tristețe pentru martirii din Chicago. O eterna ceremonie pentru eroii modești, muncitori care au luptat pentru ziua de munca de opt ore și care au fost apoi condamnați la moarte: Albert Parsons, Adolf Fischer, George Engel, August Spies și Louis Ling, cel de 23 de ani, care s-a sinucis făcând sa-i explodeze un tub de fulminat de mercur în gura. Ceilalți patru au fost spânzurați. Ulterior ancheta a dovedit ca nu ei erau vinovați pentru bomba aruncata polițiștilor. Acești muncitori s-au arătat mândri de lupta lor pentru dreptate sociala și i-au denunțat pe judecători și sistemul căruia ii aparțineau aceștia ca reprezentanți tipici. Pana în ultimul moment nu și-au negat convingerile. Mulți ani după aceea, guvernatorul a recunoscut nevinovăția acestor oameni și li s-a ridicat un monument, Mormântul Martirilor.

De asemenea, se organizau pe atunci marșuri pentru generalul Sandino și pentru nobilii și vitejii Sacco si Vanzetti. Manifestațiile adunau vreo suta de mii de muncitori și studenți, unii sub steagul roșu al socialiștilor, iar alții - anarhiștii - sub steagul roșu-negru. În toata lumea au avut loc proteste de solidaritate cu cei doi martiri ai mișcării, condamnați la moarte pentru o crima pe care nu o comiseseră. Ca și în cazul muncitorilor din Cicago, tribunalele nord-americane au trebuit sa le recunoască nevinovăția. Chiar și în momentul în care au fost cu sălbăticie legați de scaun și-au susținut nevinovăția. Au murit cu curaj și demnitate. Într-un film pe care, după o vreme, l-au făcut americanii cu intenția de a dezvălui adevărul, apare și aceasta emoționantă scrisoare pe care Vanzetti a scris-o fiului sau:

Iubitul meu fiu, v-am visat zi și noapte. Nu știam dacă eram viu sau mort. As fi vrut sa va îmbrățișez, pe tine și pe mama ta. Iartă-ma, fiule, pentru aceasta moarte nedreapta, care te-a lăsat atât de repede fără tata. Astăzi ne pot asasina, dar nu ne vor putea distruge ideile. Ele vor rămâne pentru generațiile viitoare, pentru cei tineri ca tine. Amintește-ți, fiul meu, de fericirea pe care o simți atunci când te joci, nu o acapara pe toata doar pentru tine. Încearcă sa-ți înțelegi cu umilința aproapele, ajuta-i pe cei slabi, mângâie-i pe cei care plâng. Ajuta-i pe cei oprimați. Ei iți vor fi cei mai buni prieteni. Adio, soția mea. Fiul meu. Tovarăși.

BARTOLOMEO VANZETTI

Discuțiile și certurile dintre anarhiști și marxiști erau frecvente, dar și asa, am avut amici din ambele tabere cu care pana astăzi - cei care mai supraviețuim! - avem lungi conversații, amintindu-ne de acei ani eroici.

Cu câtă emoție îmi amintesc de acele vremuri în care îl inventam - sau îl descopeream în fundul sufletului meu - pe analfabetul Carlucho, unul dintre acei anarhiști de o infinita bunătate care mergeau din sat în sat pe jos, pana ajungeau la vreo ferma unde se găsea de obicei câte o lavița pentru cei care predicau noaptea, lângă vatra, despre cât era de minunat anarhismul. Carlucho, matahala care își pierduse vlaga din cauza torturilor, a avut în final un chioșc unde ii explica stângaci unui pusti numit Nacho, provenit dintr-o familie de aristrocrati, de ce era anarhismul atât de frumos. Ii povestea cum oamenii închideau în cuști mari hipopotamii inocenți, departe de pășunile lor africane, de răsăriturile lor splendide și de îndepărtata lor libertate, doar pentru a-i distra pe copii.

[...]Muncitorilor li se vorbea de libertate, dar erau închiși când participau la greve; li se vorbea de dreptate, dar erau reprimați și torturați în mod barbar; habeas corpus-ul și alte prevederi constituționale se eludau în mod cinic în practica de zi cu zi. Pana când amenințările și pericolele de moarte pe care le-am indurat au căzut pe capul a doi șefi anarhisti: Severino di Giovani si Scarfo. Pe Giovani l-am cunoscut la Centrul Cultural Ateneu și, în pofida înfățișării lui de profesor de școală, cu pistol și însoțit de o banda, a ajuns sa fie o figura legendara. Ei au fost prinși și, în fata plutonului de execuție, au murit strigând „Traiască anarhia!", cuvinte care, după șaizeci și ceva de ani, încă ma emoționează."

Ernesto Sabato - Pact intre invinsi (Inainte de tacere, 1998)

"Primesc multe scrisori de la tineri care se afla pe marginea prăpastiei, nu doar din țară, ci din intreaga lume. Cum e cea a adolescentului de șaptesprezece ani care îmi citise romanele și îmi scria dintr-un orășel din Franța. Îmi vorbea despre Rimbaund într-o scrisoare scrisa de mana, cu mare disperare. M-am îngrozit, fiindcă era la un pas de sinucidere, drama aceasta e una universala. Tinerii îmi vorbesc de tristețile lor, de dorința de a muri, îmi povestesc și de cum se agață de Martin și de Hortensia Paz, pentru ca-i ajuta sa reziste în viata asta atroce și nemiloasă.

Întotdeauna m-au preocupat tinerii aceștia ai căror ochi sunt făcuți sa vadă frumusețea, dar și nenorocul, căci cine e mai nefericit decât însetatul căutător de absolut?

În tinerețea mea, în mai multe ocazii, am avut tentația sinuciderii, dar m-am salvat prin înțelegerea suferinței celor care s-ar fi întristat din cauza morții mele. Mereu va exista cineva pentru care absenta noastră ar fi ireparabila: o mama, un tata, un frate; oricine ar fi, oricât de îndepărtat; un prieten drag, chiar și un câine.

Diego Cuartella, care în acești ultimi ani a lucrat cu mine, își amintește de ceea ce zice Camus: "Sinuciderea este singura problema filozofica realmente serioasa. Dilema dacă viata merita sau nu sa fie trăita, aceasta este răspunsul, de fapt, la întrebarea fundamentala a filozofiei".

[...] Atunci continui cu aceasta mărturie, epilog sau testament spiritual dedicat acelor fete și băieți dezorientați și timizi, sau celor care cauta o scândura în largul marii, după un naufragiu. Deoarece cred ca numai atât le pot oferi: niște biete rămășite de lemn.

[...]PACT INTRE ÎNVINȘI

Îți vorbesc ție și, prin tine, tinerilor care-mi scriu sau ma opresc pe strada, de asemenea, celor care privesc de la celelalte mese din cafenea, care încearcă sa ma abordeze și nu îndrăznesc.

Nu vreau sa mor fără sa va spun aceste cuvinte.

Am încredere în voi. V-am scris despre multe lucruri dure, multa vreme n-am știut dacă va voi mai putea spune ce se întâmpla pe lumea asta. Acesta este pericolul pe care-l înfruntam cu toții, bogați sau săraci.

Acest lucru nu-l cunosc însa oamenii puterii. Ei nu știu ca și copii lor se afla în situația asta trista.

Nu putem sa ne scufundam în deprimare pentru ca, într-un fel, este un lux pe care părintii copiilor care mor de foame nu și-l pot permite. Si nici nu e posibil sa ne închidem de fiecare data cu lacăte mai mari în căminele noastre.

Trebuie sa ne deschidem în fata lumii. Sa nu credem ca dezastrul e în afara noastră, ci ca arde ca un foc in sufrageria din casele noastre. Ne sunt în pericol viata și pământul.

Va scriu un vers din Holderlin:

Însuși focul zeilor ne face zi

și noapte sa mergem înainte,

Haideți! Sa privim spatiile deschise,

Sa cautam ceea ce ne aparține,

oricât de departe s-ar afla.

Da, copii, trebuie sa luam viata lumii ca pe o sarcina personala și s-o apăram. Aceasta este misiunea noastră.

Sa nu ne gândim ca guvernele se ocupa de asta. Guvernele din lumea întreaga au uitat, putem spune, ca scopul lor este promovarea binelui comun.

Astfel, solidaritatea dobândește un loc decisiv în lumea asta fără cap și coada, care-i exclude pe cei diferiți. Atunci când o sa fim responsabili de durerea altora, implicarea noastră ne va da un sentiment care ne va situa deasupra fatalității istoriei.

Dar mai întâi va trebui sa acceptam ca am eșuat. Altminteri vom ajunge sa fim târâți de către profeții televiziunii, de cei care cauta salvarea în panaceul supradezvoltarii. Consumismul nu este un substitut al paradisului.

Situația e foarte grava și ne afectează pe toți. Dar, deși este asa, exista unii care fac eforturi sa nu trădeze valorile nobile. Pe lume, mii de oameni supraviețuiesc în mizerie. Ei sunt martirii.

*

Va vad coborând din trenuri, din autobuze, după istovitoare zile de lucru, sau dezolați când nu primiți de lucru. Va vad în femeile vestejite la treizeci de ani din cauza copiilor și a obligației de a munci pentru salarii mizerabile. Va vad în copii străzii, în bătrânii care dorm în metrou. În toti oamenii abandonați în suferință și lipsuri.

Odată, l-am întrebat pe Pasolini de ce se interesa de viata marginalizatilor, cum era și protagonistul filmului Mama Roma, iar el mi-a răspuns ca o făcea fiindcă în ei viata se păstra sacra în mizeria sa.

Acest gen de oameni revelează Absolutul de care ne îndoim atâta, împlinindu-se pe sine și, după cum spunea Holderlin, acolo unde se afla pericolul, se ivește și salvarea.

De fiecare data când am fost pe punctul de a pieri din istorie, ne-am salvat prin partea cea mai nevoiașa a omenirii. Luam în considerare atunci cuvintele Mariei Zambrano: Nu se trece de la posibil la real, ci de la imposibil la adevărat. Multe utopii au devenit ulterior realități.

*

Sunt multe motive, o sa-mi spuneți, ca sa nu crezi în nimic.

Tinerii ca voi, moștenitori ai abisului, hoinăresc pribegi pe un pământ în care nu le-am asigurat adăpost. In acest gol existențial și metafizic suferă orfanii de cer și acoperiș. Îți înțeleg frământarea, deruta de a aparține unui timp în care pereții s-au dărâmat, dar unde încă nu se conturează orizonturi noi. Ochi falși țin sa-ți captiveze voința de pe ecranele de televizor. Trebuie sa te gândești ca nu mai ai moneda de schimb atunci când existenta valorează mai puțin decât un anunț publicitar. Scepticismul s-a agravat prin resemnarea crescânda cu care ne asumam amploarea dezastrului. Banalitatea cu care se degradează sentimentele cele mai nobile, făcând omul sa decada într-o caricatura jalnica, într-o ființa de nerecunoscut.

Si eu am multe îndoieli, iar uneori ajung sa ma gândesc dacă sunt valabile argumentele cu care am încercat sa descopăr sensul existentei. Ma reconfortează sa știu ca Kierkegaard spunea ca a avea credința înseamna curajul de a susține ca te îndoiești. Eu oscilez intre disperare și speranța, care întotdeauna prevalează, fiindcă, dacă nu, atunci omenirea ar fi dispărut încă de la început, pentru ca exista atâtea motive sa te îndoiești de toate. Dar din cauza persistentei acestui sentiment atât de profund și absurd, străin de orice logica - cât de nefericit e omul care socotește doar cu logica! - ne salvam, pentru a mia oara, mai ales prin femei; deoarece nu numai ca dau viata, ci sunt și cele care conserva aceasta specie enigmatica. Nu în zadar, într-una din culturile a cărei ințelepciune este milenara, se credea ca sufletul unei femei care murea în durerile facerii era purtat în același cer cu sufletul războinicului învins în lupta.

*

De aceea iți vorbesc, cu dorința de a naște în tine nu doar provocare, ci și o convingere.

Mulți ma întreabă despre încrederea în tineri, pentru ca ii considera distructivi sau apatici. Este firesc ca in miezul catastrofei sa existe unii care vor sa evadeze dăruindu-se vertiginos consumului de droguri. O problema despre care imbecilii pretind ca e de resortul politiei, când de fapt, e rezultatul profundei crize spirituale a timpului nostru.

Eu îmi reafirm zilnic încrederea în voi. Sunt mulți cei care, în furtuna, continua sa lupte, oferindu-și timpul și chiar viata pentru celalalt. Pe străzi, în închisori, în târguri mizere, în spitale. Arătându-ne ca, în aceste vremuri de false triumfalisme, adevărata rezistenta este aceea care se bate pentru valori considerate pierdute.

În timpul călătoriei mele în Albania, am cunoscut un băiet pe nume Walter, care își lăsase casa în provincia Tucuman pentru a merge sa îngrijească bolnavi alături de congregația Maicii Tereza din Calcutta. Cu câtă emoție îmi amintesc! Întotdeauna când vad știrile cumplite care ne vin din acea țară draga mie, ma întreb pe unde o fi. Poate ca citește aceste cuvinte de recunoștință fata de nobilul sau eroism.

Sunt milioane cei care rezista, chiar voi puteți confirma atunci când ii vedeți pe acești bărbați și femei care se trezesc în zorii zilei și ies sa caute o slujba, lucrând ce apuca pentru a-și putea hrăni copiii și a avea un trai decent, cât de modest. Te-ai gândit vreodată câți oameni din țară împărtășesc foamea aceasta după demnitate și dreptate?

Mii de persoane, în ciuda dezamăgirilor și a eșecurilor, continua sa manifeste, umplând piețele, hotărâți sa elibereze adevărul din lunga sa deportare. De pretutindeni vin semnale ca oamenii încep sa strige: Destul! La fel se întâmpla cu mișcarea zapatista din Mexic și cu toate mișcările care ne avertizează de pericolul care gonește viitorul planetei.

Trebuie sa ne amintim ca a existat cineva care a dărâmat imperiul cel mai puternic din lume cu o capra și o furca simbolica. Aceasta revolta nu justifica în nici un fel izolarea într-un turn de fildeș, indiferent la ce se întâmpla lângă tine. Gandhi a avertizat ca e o minciuna sa pretinzi ca nu ești violent și sa ramai pasiv în fata nedreptăților sociale. Dimpotriva, cred ca tine de o atitudine anarho-creștina faptul ca trebuie sa călăuzim viata.

Deja nu mai sunt nebuni, a murit acel om din La Mancha, acea năstrușnică fantasma în desert. Toata lumea este teafără la minte, oribil și monstruos de teafără.

Aceasta absenta a nebuniei pe care o deplânge Leon Felipe este asemănătoare celei a stoicului Guevara, care și-a abandonat viata confortabila și a plecat într-o lupta nesăbuită în selva boliviana, bolnav de astm, fără leac, pentru a sfârși asasinat de niște canalii barbare și respingătoare. Ce contează dacă se confunda cu materialismul dialectic? Însuși acest fapt demonstrează inocenta, autenticitatea sa. El lupta pentru acel Om Nou care astăzi ne zorește sa recuperam ruinele istoriei. În ultima sa scrisoare, le spune părinților: Dragii mei bătrânei, simt iarăși sub călcâie coastele Rosinantei, merg la drum cu scutul pe brat. Si atunci iese în căutarea a ceea ce Rilke numea propria moarte. Aceasta e măreția lui, pe care unii o vor considera o copilărie, o prostie; dar aceste gesturi de eroism nebunesc ne mantuie de atâta nedreptate, pentru ca nu putem trai fără eroi sau martiri. Ca acei studenți din Piața Tien-An-Men care, într-un masacru oribil, au murit opunându-se șenilelor. Ei sunt cei care ne arata căile pe care viata o poate lua de la început.

Trăim un timp în care viitorul pare irosit. Dar, dacă pericolul ne-a răsturnat destinul comun, trebuie sa răspundem în fata celor care au nevoie de ajutorul nostru.

*

[...]Dacă rezistenta pare absurda când se prevestește sfârșitul, de ce sa nu meditam la acești sfinți? Oare nu sunt ei înșiși o dovada ca mai exista ceva de cealaltă parte a absurdului?

Nu știm dacă la sfârșitul drumului viata așteaptă ca un cerșetor care ne întinde mana.

Aceasta credință nebuneasca sau miraculoasa se datorează, cu siguranță, faptului ca am ajuns la capăt. Este necesar sa conservam locurile care exista pana și în suburbiile marilor orașe, unde se păstrează încă atributele omului concret, din carne și oase.

Când lumea supradezvoltată o va lua la vale, cu toți robotii și cu toata tehnologia, pe calea exilului, atunci omul își va recupera unitatea pierduta. Si poate, când ne vom trezi din acest coșmar sinistru, când un gol de umanitate ne va durea în piept, ne vom aminti ca am fost odată cei despre care Rene Char spunea: destinul lor este sinuos, nu glorios. [...]

*

Si eu am vrut sa fug de lume. Voi m-ați împiedicat, cu scrisorile voastre, cu cuvintele voastre de pe strada, cu abandonul căruia i-ați fost sortiți.

Atunci va propun, cu toata seriozitatea ultimelor cuvinte spuse în viata asta, sa facem un compromis: sa ieșim in spatii deschise, sa ne asumam riscul pentru celalalt sa așteptăm, lângă cel care își întinde bratele către noi, ca noul val al istoriei sa ne trezească. Poate ca deja acest lucru se întâmplă, subteran și silențios, asa cum fac mlădițele care palpita sub pământul iernii.

Sa fie ceva pentru care merita totuși sa suferi și sa mori: o comunitate intre oameni, un pact intre învinși. Un singur turn, da, dar scânteietor și indestructibil.

În vremuri obscure ne ajuta acei care au știut sa meargă prin întuneric. Citiți scrisorile pe care Miguel Hernandez le-a trimis din închisoarea unde și-a găsit în final moartea: Sa închinăm pentru tot ceea ce se pierde și se regăsește: libertatea, legăturile, bucuria și acea mângâiere neștiută care ne duce la propria căutare prin lume.

Sa va gândiți mereu la noblețea acestor oameni care răscumpără omenirea. Prin moartea lor, ei ne dăruiesc valoarea suprema a vieții, demonstrându-ne ca obstacolul nu împiedica istoria și amintindu-ne ca numai omul poate cădea în utopie.

Numai cine va fi capabil sa incarneze utopia va fi apt pentru bătălia decisiva, aceea de a recupera partea din umanitate pe care am pierdut-o."