„În mijlocul crizei totale a civilizației, ivite în Occident din cauza supremației tehnice și a bunurilor materiale, ne-am îndreptat privirea spre marea revoluție din Rusia, care părea sa anunțe libertatea omului. Nu am făcut-o din cauza ca am studiat dinainte cu atenție "Capitalul", pentru ca eram convinși de valabilitatea materialismului dialectic sau pentru ca am înțeles ce era plusvaloarea, ci pur și simplu pentru ca în acea revoluție întâlneam, în sfârșit, o vasta și romantica mișcare de eliberare. Cuvântul justiție promitea sa aibă un loc pe care nu-l mai avusese niciodată în istorie. Lupta pentru cei sărmani și minunata formula "o stafie străbate lumea" ne-au adunat sub dreapta chemare a steagului sau.
În epoca faimosului 'boom', în afara valorilor sale literare, mulți scriitori m-au acuzat ca sunt un trădător al comunismului, prefăcându-se ca ignora faptul ca trăisem efectiv acel devotament, dar și deziluzia de a vedea cum stalinismul corupsese principiile pe care mișcarea pretindea ca le proslăvește. Unii dintre acești comuniști de salon, pe care francezii ii numesc la gauche caviar, ferindu-se de pericol, au strigat de după birourile lor comode din Europa, într-o josnica și lașă retragere în spatele frontului. Alții, trecuți efemer prin comunism, s-au transformat pana la urma în impresari ai literaturii.
Fără îndoială, ei au tăcut în fata atrocităților comise de regimul sovietic, torturi și asasinate care, cum se întâmplă, s-au săvârșit în numele vorbelor mari în favoarea umanității. Camus avea dreptate sa spună ca „exista întotdeauna o filozofie pentru lipsa curajului." Au păstrat tăcerea atunci când ar fi putut și ar fi trebuit sa spună anumite lucruri fără teama de a fi în dezacord, ceea ce e firesc în adunări, dar de nesusținut în chestiunile care implica onoarea și valorile pentru care mulți și-au pierdut viata într-un mod oribil, fără sa aibă parte de mila. Nu exista dictaturi rele și dictaturi bune, toate sunt abominabile, după cum nu exista nici torturi atroce și torturi benefice. Iar lupta împotriva capitalismului n-ar trebui sa împiedice repudierea actelor care atentează la demnitatea ființei umane, oricare ar fi fost numele ideologiei care pretindea justificarea lor.
Cât de diferita ar fi fost situația dacă "socialismul utopic" n-ar fi fost distrus de "socialismul științific" al lui Marx!
În mod greșit se crede ca anarhiștii sunt spirite distructive, oameni cu o bomba în servieta. Desigur, ca în orice acțiune care implica prezenta umana, și în acea mișcare s-au infiltrat delicvenți și pistolari - pe unii dintre ei i-am și cunoscut în anii treizeci - dar asta nu trebuie sa ne facă sa uitam de acele ființe nobile care tânjeau după o lume mai buna, în care omul sa nu se transforme în acel lup nemilos prezis de Hobbes.
O alta prejudecata frecventa este aceea de a considera ca aceste spirite rebele erau în afara societății din moment ce s-au declarat anarhiști, începând cu principele Bakunin și pana la contele Tolstoi, continuând cu poetul Shelley, contele de Saint-Simon, Proudhon, într-un anume sens Nietzsche, poetul Walt Whitman, Thoreau, Oscar Wilde, Dickens și, în zilele noastre, sir Herbert Read, arhitectul Frank Lloyd Wright, poetul T.S. Eliott, Lewis Munford, Denis de Rougemont, Albert Camus, Ibsen, Schweitzer, într-o buna măsura Bernard Shaw, contele Bertrand Russell și, înaintea lor, Campanella cu „La citta del sole" și Thomas Morus cu „Utopia". La fel și toți acei mari gânditori religioși, ca Emmanuel Mornier - al cărui „personalism" are multe de-a face cu concepția anarhista - precum și evrei, ca Martin Buber.
Poate ca, prin formația mea anarhista, am fost întotdeauna un fel de franctiror solitar, aparținând acelei clase de scriitori care, cum a spus și Camus, „nu se poate pune lângă cei care fac istoria, ci în serviciul celor care o indura". Scriitorul trebuie sa fie un martor incoruptibil al timpului sau, cu curajul de a spune adevărul și de a se ridica împotriva autorității oficiale care, orbita de interesele proprii, pierde din vedere sacralitatea ființei umane.
El trebuie sa se pregătească pentru a-și asuma ceea ce etimologia cuvântului martor ii arata: martirul. Anevoios este drumul care îl așteaptă: cei puternici îl vor califica drept comunist pentru ca pretinde dreptate pentru cei sărmani și înfometați; comuniștii îl vor eticheta drept reacționar pentru ca reclama libertate și respect pentru persoana. În aceasta teribila dualitate va trai sfâșiat și îndurerat, dar va trebui sa se apere cu unghiile și cu dinții.
Dacă nu va fi asa, istoria timpurilor ce vor sa vina va avea toate motivele sa îl acuze ca a trădat lucrul cel mai de preț al condiției umane."
_________________________________________________________________________________________________
„Din acel timp îmi amintesc manifestațiile de 1 Mai, o îmbinare de protest și, uneori, o profunda tristețe pentru martirii din Chicago. O eterna ceremonie pentru eroii modești, muncitori care au luptat pentru ziua de munca de opt ore și care au fost apoi condamnați la moarte: Albert Parsons, Adolf Fischer, George Engel, August Spies și Louis Ling, cel de 23 de ani, care s-a sinucis făcând sa-i explodeze un tub de fulminat de mercur în gura. Ceilalți patru au fost spânzurați. Ulterior ancheta a dovedit ca nu ei erau vinovați pentru bomba aruncata polițiștilor. Acești muncitori s-au arătat mândri de lupta lor pentru dreptate sociala și i-au denunțat pe judecători și sistemul căruia ii aparțineau aceștia ca reprezentanți tipici. Pana în ultimul moment nu și-au negat convingerile. Mulți ani după aceea, guvernatorul a recunoscut nevinovăția acestor oameni și li s-a ridicat un monument, Mormântul Martirilor.
De asemenea, se organizau pe atunci marșuri pentru generalul Sandino și pentru nobilii și vitejii Sacco si Vanzetti. Manifestațiile adunau vreo suta de mii de muncitori și studenți, unii sub steagul roșu al socialiștilor, iar alții - anarhiștii - sub steagul roșu-negru. În toata lumea au avut loc proteste de solidaritate cu cei doi martiri ai mișcării, condamnați la moarte pentru o crima pe care nu o comiseseră. Ca și în cazul muncitorilor din Cicago, tribunalele nord-americane au trebuit sa le recunoască nevinovăția. Chiar și în momentul în care au fost cu sălbăticie legați de scaun și-au susținut nevinovăția. Au murit cu curaj și demnitate. Într-un film pe care, după o vreme, l-au făcut americanii cu intenția de a dezvălui adevărul, apare și aceasta emoționantă scrisoare pe care Vanzetti a scris-o fiului sau:
Iubitul meu fiu, v-am visat zi și noapte. Nu știam dacă eram viu sau mort. As fi vrut sa va îmbrățișez, pe tine și pe mama ta. Iartă-ma, fiule, pentru aceasta moarte nedreapta, care te-a lăsat atât de repede fără tata. Astăzi ne pot asasina, dar nu ne vor putea distruge ideile. Ele vor rămâne pentru generațiile viitoare, pentru cei tineri ca tine. Amintește-ți, fiul meu, de fericirea pe care o simți atunci când te joci, nu o acapara pe toata doar pentru tine. Încearcă sa-ți înțelegi cu umilința aproapele, ajuta-i pe cei slabi, mângâie-i pe cei care plâng. Ajuta-i pe cei oprimați. Ei iți vor fi cei mai buni prieteni. Adio, soția mea. Fiul meu. Tovarăși.
BARTOLOMEO VANZETTI
Discuțiile și certurile dintre anarhiști și marxiști erau frecvente, dar și asa, am avut amici din ambele tabere cu care pana astăzi - cei care mai supraviețuim! - avem lungi conversații, amintindu-ne de acei ani eroici.
Cu câtă emoție îmi amintesc de acele vremuri în care îl inventam - sau îl descopeream în fundul sufletului meu - pe analfabetul Carlucho, unul dintre acei anarhiști de o infinita bunătate care mergeau din sat în sat pe jos, pana ajungeau la vreo ferma unde se găsea de obicei câte o lavița pentru cei care predicau noaptea, lângă vatra, despre cât era de minunat anarhismul. Carlucho, matahala care își pierduse vlaga din cauza torturilor, a avut în final un chioșc unde ii explica stângaci unui pusti numit Nacho, provenit dintr-o familie de aristrocrati, de ce era anarhismul atât de frumos. Ii povestea cum oamenii închideau în cuști mari hipopotamii inocenți, departe de pășunile lor africane, de răsăriturile lor splendide și de îndepărtata lor libertate, doar pentru a-i distra pe copii.
[...]Muncitorilor li se vorbea de libertate, dar erau închiși când participau la greve; li se vorbea de dreptate, dar erau reprimați și torturați în mod barbar; habeas corpus-ul și alte prevederi constituționale se eludau în mod cinic în practica de zi cu zi. Pana când amenințările și pericolele de moarte pe care le-am indurat au căzut pe capul a doi șefi anarhisti: Severino di Giovani si Scarfo. Pe Giovani l-am cunoscut la Centrul Cultural Ateneu și, în pofida înfățișării lui de profesor de școală, cu pistol și însoțit de o banda, a ajuns sa fie o figura legendara. Ei au fost prinși și, în fata plutonului de execuție, au murit strigând „Traiască anarhia!", cuvinte care, după șaizeci și ceva de ani, încă ma emoționează."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu