CANORIS: Atunci nu s-a încheiat nimic: fiecare act îţi va fi judecat în raport cu viaţa ta întreagă. (Pauză.) Dacă te vei lăsa omorît cînd mai poţi munci, nimic nu va fi mai absurd decît moartea ta. (Pauză.) Să-i chem?
HENRI (arătînd-o pe Lucie): Să hotărască ea.
CANORIS: Auzi, Lucie?
LUCIE: Ce să hotărăsc? Ah, da; ei bine, totul e hotărît: spune-le că n-o să vorbim şi să termine repede.
CANORIS: Şi tovarăşii, Lucie?
LUCIE: Eu nu mai am tovarăşi. (Se îndreptă spre miliţieni.) Duceţi-vă după ei: nu vom vorbi.
CANORIS (urmand-o, către miliţieni): Mai avem cinci minute. Aşteptaţi.
O aduce în faţa scenei.
LUCIE: Cinci minute; da. Şi ce speri? Să mă convingi în cinci minute?
CANORIS: Da.
LUCIE: Suflet pur! Ţie-ţi convine să trăieşti, tu ai conştiinţa împăcată, te-au tăbăcit puţin şi asta-i tot. Dar pe mine m-au înjosit, nu există bucăţică din toată pielea mea care să nu-mi facă scîrbâ. (Lui Henri.) Şi tu, care faci nazuri pentru c-ai sugrumat un puşti, îţi aminteşti că puştiul astă era fratele meu şi că eu n-am spus nimic? Am luat tot răul asupra mea, trebuie să fiu suprimată şi, odată cu mine, tot răul.
Plecaţi! Duceţi-vă să trăiţi, dacă puteţi să vă suportaţi. Eu mă urăsc şi doresc ca după moartea mea totul să fie ca şi cum n-aş fi existat niciodată.
- Nu te voi părăsi, Lucie, şi voi face ceea ce vei hotărî tu.
Pauză.
CANORIS: Prin urmare trebuie să vă salvez fără voia voastră.
LUCIE: O să vorbeşti?
CANORIS: Trebuie.
LUCIE (cu violenţă): Le voi spune că minţi, că nu-i decît onăscocire de-a ta. (Pauză.) Dac-aş fi ştiut că ai de gînd să pălăvrăgeşti, crezi că v-aş fi lăsat să vă atingeţi de fratele meu?
CANORIS: Fratele tău voia să-l predea pe şeful nostru, pe cand eu vreau să-i trimit pe o pistă falsă.
LUCIE: E acelaşi lucru, în ochii lor va luci acelaşi triumf.
CANORIS: Lucie! Va să zică din orgoliu l-ai lăsat pe Francois să moară?
LUCIE: Iţi pierzi timpul degeaba. Mie n-o să izbuteşti să-mi stameşti remuşcâri.
UN MILIŢIAN: Mai sunt două minute.
CANORIS: Henri!
HENRI: Voi face ceea ce va hotărî ea.
CANORIS (către Lucie): Ce-ţi pasă ţie de oamenii ăştia? Peste şase luni se vor piti într-o pivniţă şi cea dintai grenadă care va fi aruncată asupra lor printr-o rasuflătoare va pune punctul final la toată povestea asta. Ceea ce contează este restul. Adică lumea şi ceea ce faci tu în lume, tovarăşii şi ceea ce faci tu pentru ei.
LUCIE; Sunt ca un pom uscat, mă simt singură, nu pot să mă gîndesc decît la mine.
CANORIS (cu blîndeţe): Oare nu regreţi chiar nimic?
LUCIE: Nimic. Totul e otrăvit. Atunci...
Gest resemnat. Face un pas spre miliţieni, începe să cadă
ploaia; la început în picături uşoare şi rare, apoi în picături
mari şi grăbite.
LUCIE (cu vioiciune): Ce-i asta? (Cu glas domol şi coborît.) Ploaia. (Se duce pînă la fereastră şi se uită la ploaia care cade. Pauză.) De trei luni n-am mai auzit zgomotul ploii. (Pauză.) Doamne, în tot acest timp a fost vreme frumoasă, e îngrozitor. Nu-mi mai amintesc, credeam că va trebui să trăim mereu în soare. (Pauză.) Toarnă vîrtos, o să miroasă a pămînt jilav, (începe să-i tremure buzele.) Nu vreau... nu vreau...
Henri şi Canoris vin lîngă ea.
HENRI: Lucie!
LUCIE: Nu vreau să plîng, m-aş muia ca o vită. (Henri o
cuprinde în braţe.) Dă-mi drumul! (strigand). Imi plăcea să
trăiesc, îmi plăcea să trăiesc!
Plînge în hohote pe umărul lui Henri.
MILIŢIANUL (apropriindu-se): Ei? E timpul.
CANORIS (după o privire spre Lucie): Du-te şi spune-le şefilor că vom vorbi.
Miliţianul iese. Pauză.
LUCIE (venindu-şi în fire): E adevărat? O să trăim? Eu şi trecusem dincolo... Uitaţi-vâ la mine. Zîmbiţi-mi. De atîta timp n-am mai văzut un zîmbet... Oare e bine ceea ce facem, Canoris? Oare facem bine?
CANORIS: Facem bine. Trebuie să trăim, (înaintează spre un miliţian). Du-te şi spune şefilor tăi că vom vorbi.
LANDRIEU: Ei, cum e?
CANORIS: Pe drumul spre Grenoble, la kilometrul 42, luaţi-o pe cărarea din dreapta. După cincizeci de metri de mers prin pădure veţi da de un desiş, iar în dosul desişului o peşteră. Şeful e ascuns acolo, împreună cu armele.
LANDRIEU (către miliţieni): Zece oameni. Să plece imediat. Incercaţi sâ-l aduceţi viu. (Pauză). Duceţi prizonierii înapoi sus.
Miliţienii scot prizonierii afară. Clochet ezită o clipă, apoi se strecoară în urma lor.
PELLERIN: Crezi c-au spus adevărul?
LANDRIEU: Fireşte. Sînt nişte vite. (se aşază la birou). Ei? Tot i-am înfrant pînă la urmă. Ai văzut cum au ieşit? Erau mai puţin mîndri decît atunci cînd au intrat. (Clochet intră. Cu amabilitate). Ce zici, Clochet? I-am dat gata?
CLOCHET (frecîndu-şi mîinile cu un aer distrat): Da, da; i-am dat
PELLERIN (lui Landneu): Ii laşi în viaţă?
LANDRIEU: Oh, oricum ar fi, acum... (O salvă sub fereastră). Ce este... (Clochet rîde încurcat, cu mina la gură). Clochet, nu cumva ai...
Miliţianul iese.
Clochet face semn că da, continuînd să rida.
CLOCHET: M-am gîndit că e mai uman.
LANDRIEU: Ticălosule!
A doua salvă; fuge spre fereastră.
PELLERIN: Lasă, hai, trei e număr sfînt.
LANDRIEU: Nu vreau...
PELLERIN: Ce obraz am avea în fata supravieţuitorului.
CLOCHET: Intr-o clipă, nimeni nu se va mai gîndi la nimic din toate astea. Nimeni în afară de noi.
A treia salvă. Landrieu cade pe un scaun.
LANDRIEU: Uf!
Clochet se duce la radio şi învîrteste butoanele.
Muzică. Cortina
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu