Din „Jurnalul lui Adam si al Evei” de Mark Twain

Fragment din „Jurnalul Evei”

"Nu-i pasă de nimic, nu-i pasă de flori, nu-i pasă de cerul pictat al inserării. Dar oare l-o fi interesând ceva pe lumea asta? Ca eu nu l-am văzut preocupat decât sa-si construiască colibe unde să se-ascundă de ploaia bună si curată, sa dea cu pepenii de pământ, sa guste strugurii si să-ncerce fructele din pomi cu mana, ca sa vadă ce se mai întâmplă cu toată avutia asta a lui.

Am pus jos un băt uscat si-am încercat sa-l găuresc cu altul. Aveam eu un plan mai vechi. Da' ce spaimă-am tras! Din gaură a-nceput sa se-nalte o suvită subtire, albăstruie si străvezie. Când am văzut una ca asta, am lăsat totul balta si-am fugit! Credeam ca-i un duh, si mi-a fost tare frică. Dar m-am uitat înapoi si-am văzut că nu se luase după mine. M-am sprijinit de-o stâncă, să mă odihnesc si să-mi trag răsuflarea până mi-o trece tremuratul. Cu chiu cu vai m-am târât înapoi, la pandă, gata s-o iau din nou la sănătoasa, dac-o fi nevoie. Când am ajuns pe-aproape, am dat la o parte crengile unei tufe de trandafiri si m-am uitat printre ele. Tare-as fi vrut sa fie bărbatul prin preajmă, sa vadă si el ce isteată si dragută sunt.Da' duhul dispăruse. M-am dus si-am găsit in gaura bătului un strop de pulbere rosiatică. Am băgat degetul s-o pipăi, dar l-am tras repede afară, cu un "Auuu!". Ma durea îngrozitor. L-am băgat în gură. Mă mutam de pe un picior pe celălalt si mă văitam. Până la urmă, m-a mai lăsat durerea si-am început sa cercetez curioasă.

Mă tot întrebam ce era pulberea aia rosiatică. Deodată mi-a venit în minute numele, desi nu-l mai auzisem. Foc! Eram mai sigură ca oricând, asa că i-am zis foc, fără sa ezit nici un pic.

Creasem ceva ce nu mai existase până atunci. Adăugasem un lucru nou nenumăratelor bunuri ale pământului. Eram tare mândră de asta si-am vrut sa alerg la el ca să-i spun, zicându-mi ca o sa-i câstig pretuirea. Dar m-am mai gândit un pic si-am rămas pe loc. Nu, nu o să-i pese. O să mă-ntrebe la ce foloseste. Si ce să-i spun? De-ar fi măcar bun la ceva... E numai frumos. Un lucru frumos si-atât...

Am oftat si nu m-am dus. Nu-i bun la nimic focul ăsta. Nu poate să ridice o coliba, nu poate să facă pepenii mai dulci, nici să coacă fructele mai repede. E-o zădărnicie, o prostie, o desertăciune. Nici nu s-ar uita la el si mi-ar arunca vorbe tăioase. Dar eu pun mare pret pe focul ăsta. I-am si spus-o: "O, focule, scumpa creatură delicat trandafirie, te iubesc fiindcă esti frumos! Si mie asta-mi ajunge". Ma gândeam sa-l strâng la piept. Dar m-am abtinut. Apoi am mai scos o maximă din capul meu. Cam seamănă cu prima si mă tem ca-i doar un plagiat: "Experienta care s-a fript se fereste de foc."

M-am pus din nou pe treabă. După ce-am făcut o grămăjoară bunicică de praf de foc, l-am răsturnat peste-o mână de iarbă uscată, cu gândul sa-l duc acasă ca să mă joc cu el... Dar pe drum l-a atâtat vântul si a-nceput sa mă-mproaste îngrozitor. Atunci l-am aruncat si am fugit. Duhul albăstrui a prins să se înalte. Se-ntindea si se-ncolăcea ca un nor. Pe dată mi-a venit în minte numele lui - fum! -, desi, pe cuvântul meu, pană atunci nu mai auzisem niciodată de fum.

Curând au tâsnit prin fum niste limbi strălucitoare, rosii si galbene, pe care le-am numit flăcări. Găsisem cuvântul potrivit, desi erau primele flăcări pe lumea asta. S-au cătărat în copaci. Luceau splendid prin perdeaua de fum. Am început să bat din palme, să rad si să topăi de bucurie, atât era de ciudat, de frumos, de fermecător!

El a venit în fugă, s-a oprit si-a privit un timp, fără grai. Apoi a întrebat ce e. Of, de ce-o fi pus întrebarea asa de direct! Trebuia să-i spun ceva, nu? I-am răspuns ca e foc. Nu i-a plăcut deloc că eu stiu si el trebuie să-ntrebe, dar nu-i vina mea. N-am avut de gând să-l supăr. După o pauză a întrebat:

- Cum a venit?

Altă întrebare pusă direct, la care-a trebuit să răspund direct:

- Eu l-am făcut.

Focul se-ntindea tot mai mult. El s-a dus până la marginea locului ars, s-a oprit, s-a uitat în jos si-a întrebat:

- Ce-s ăstia?

- Tăciuni.

A ridicat unul să-l cerceteze, dar s-a răzgândit si l-a pus iar jos. Apoi a plecat. Nu-l interesează nimic.

Pe mine mă interesează. Era cenusă moale, delicată si frumoasă. Am stiut imediat ce este. Si jarul. Am recunoscut si jarul. Mi-am găsit merele si le-am tras bucuroasă afară. Sunt tânără si pofta mea de mâncare e nestăvilită. Dar mare dezamăgire: plesniseră toate si nu mai erau bune. Asa părea. Ma înselasem: erau mai bune decât cele crude. Tare frumos e focul. Cred ca într-o zi o sa fie folositor."